De ce mai e ținut în viață Guvernul Grindeanu?

Săptămâna trecută, actualul guvern a primit o ves­te bună și una proastă. Vestea bună a venit, cul­mea, tocmai de la președintele Iohannis, care a semnat rapid mica remaniere guvernamentală, iar depunerea jurământului s-a petrecut, de data as­ta, ca la carte. Vestea proastă a venit de la Bru­xelles: printr-o scrisoare, Comisia Europeană a oficializat ceea ce deja știam - cât e de nerealistă țin­ta deficitului prevăzută pe hârtie în bugetul proaspăt promulgat. Guvernul PSD-ALDE pri­meș­te astfel un semnal european de neîncredere în po­litica sa bugetară, după ce politica sa penală fu­sese și ea criticată. E evident faptul că Guvernul (Dragnea-)Grindeanu nu va ieși niciodată din cri­za de încredere în care a intrat puțin după instalare. Totuși, actorii politici principali tem­po­rizează. Dar, în același timp, își păstrează o re­torică războinică. De unde decalajul între această retorică și o realitate instituțională care dă semne de detensionare.

Vestea bună nu e atât de bună pe cât e de sur­prin­zătoare. Dacă șeful statului se opunea remanierii, coaliția își putea trece miniștrii prin parlament. Vestea a fost surprinzătoare din punctul de ve­de­re al evoluției conflictului instituțional între pre­șe­dinte și premier. Președintele avea dreptul cons­tituțional să-i respingă pe toți cei propuși, dar ne așteptam să-și exercite acest drept măcar în pri­vința ministrului propus la Justiție. Motive po­li­tice erau destule. Dincolo de tensiunea între pa­late, noul ministru măcar prin prestația sa pu­bli­că va avea un rol determinant în reușita ac­țiu­ni­lor coaliției majoritare pe domeniul său. Accep­tân­du-l din prima, Iohannis își ia un risc politic important, pentru că și-a co-asumat res­pon­sa­bilitatea numirii sale. În plus, erau și unele mo­tive de fond ca președintele să nu accepte no­mi­nalizarea lui Tudorel Toader. S-a pronunțat public împotriva referendumului anunțat de Iohannis. În 2012, în cazul invalidării referendumului de de­mitere a președintelui Băsescu, judecătorul CCR Toader a făcut opinie separată, împreună cu Pre­descu și Gaspar. În plus, presa a vorbit de o apro­piere de cercurile lui Relu Fenechiu, unul dintre principalii baroni PNL în momentul nominalizării sale la CCR în 2006.

Acceptarea sa de către președinte poate fi ex­pli­cată prin faptul că acesta se așteaptă ca guvernul să nu mai supraviețuiască mult timp. Dar această variantă e mult mai puțin probabilă decât aceea care pleacă de la existența unor negocieri care au dus la o formă de armistițiu instituțional. Nu știm cât va dura. Oricum, nu va echivala cu liniștea po­litică. Dar, dincolo de zgomotul propagandelor, războiul politic devine unul mai rece și mai puțin costisitor la nivel internațional.

În noua fază, interesul nu se mai în­dreap­tă în așa mare măsură asupra Pa­la­tului Victoria. Înaintarea unui proiect cum este cel al grațierii, dar nu numai acesta, duce războiul mai ales spre Palatul Par­la­men­tului. În ultimii zece ani, conflictul între majorități parlamentare succesive și pre­ședinți succesivi s-a banalizat. Mai ales din afara României pare mult mai peri­cu­loasă o stare de conflict deschis între cei doi capi ai puterii executive, președinte și prim-ministru, decât între președinte și majoritatea parlamentară. Un Executiv di­vizat duce la blocaje funcționale sau chiar la crize grave, atunci când este implicată și „strada“. Un conflict președinte-ma­jo­ri­tate parlamentară ține deja de o realitate endemică a sistemului nostru politic. Pre­su­punând că am intrat în această etapă a unei forme de armistițiu, cine ar fi ga­ran­tul acestuia?

Pentru a răspunde, trecem la vestea a do­ua. Deși deloc surprinzătoare, e una cu ade­vărat proastă pentru PSD. Să reușești ca într-un timp record să deraiezi Ro­mâ­nia de pe un drum care până acum îi asi­gu­ra echilibrul macroeconomic e o con­tra­performanță. Și asta nu o spune numai opo­ziția, Consiliul Fiscal sau BNR. O spu­ne chiar Comisia Europeană. Scrisoarea semnată de comisarul pentru afaceri eco­nomice și financiare, socialistul Pierre Mos­covici, e o avertizare că România riscă sancțiuni din partea Comisiei: „Am în­dem­nat autoritățile să anunțe în mod cre­di­bil, în timp util, măsuri necesare pentru a asigura încadrarea în pactul bugetar“. Comisia a prognozat o deraiere atât în 2017, cât și în 2018 de la angajamentele lu­ate de România. Cu alte cuvinte, în acest moment, legitimitatea coaliției majoritare se bazează pe îndeplinirea unor pro­mi­si­uni de campanie care sunt în afara tra­tatelor semnate de țara noastră.

Comisia și partenerii internaționali ai Ro­mâniei nu sunt atât de interesați de cu­loarea coaliției care guvernează, cât sunt de politicile pe care aceasta le aplică. Ul­timul lucru pe care îl doresc e ca România să devină un nou rebel al unei zone deja pe punctul de a fi retrogradată în d­i­vi­zia B a UE. Iar România nu își permite să fie un membru-rebel. Suntem prea fra­gili. Suntem dependenți nu numai de fon­duri, ci și de semnalele de încredere. Ame­nin­ța­rea de la Bruxelles e un „stop joc“ pu­blic. La nivel informal probabil există mul­te me­saje mai dure. Nu putea exista o in­ter­venție publică similară cu cea din 2012 pen­tru că alegerile au fost câștigate de par­ti­dele care au criticat astfel de in­tervenții. Nu înseamnă însă că le pot face față.

Un electroșoc probabil a existat, el a obligat actorii să se așeze la masa ne­go­cie­rilor. Până ajung la un compromis, actua­lul guvern va rămâne ca un mort viu. De­o­camdată, dincolo de baletul de imagine, ră­mâne să urmărim deciziile concrete. Un semn ar fi ca, dincolo de populisme, gu­vernul să-și asume și câteva decizii eco­nomice neplăcute. Veștile proaste ar fi o veste bună.