Ce viitor pentru Europa? Mai multe viteze, mai multe direcții, disoluție

Pe 25 martie, Uniunea Europeană ani^­ver­sează 60 de ani de la semnarea Tratatului Fondator de la Roma, eveniment con­si­de­rat un prilej rar și potrivit pentru lansarea unei dezbateri de substanță privind viitorul Europei. Aceas­ta por­nind de la cons­tatarea că, după criza euro, Brexit și confruntată cu as­cen­siu­nea populismului eu­ro­scep­tic și centrifug, Eu­ro­pa tra­versează o criză exis­tențială care pune în peri­col însăși arhitectura uni­tății eu­ro­pene, construită cu greu­ta­te în acești 60 de ani. Această criză profundă intervine la nici zece ani de la adoptarea unui nou tratat, cel de la Lisabona, care era menit să lan­seze un proces de reformă am­bi­țioasă a UE pentru mulți ani. Acum se vorbește din nou despre o reformă amplă și chiar despre revizuirea sau chiar rescrierea în în­tregime a tratatelor ca fundament al unui nou început european.

În acest context, Comisia Europeană a pre­zentat pe 1 martie propria contribuție la această dezbatere sub forma unui do­cument intitulat Cartea Albă pentru Vii­to­rul Europei, care prezintă sintetic cinci scenarii pentru evoluția UE până în 2025. Deși are aparența unei expuneri neutre, echilibrate cu argumente pro și contra în dreptul fiecăruia dintre cele cinci scenarii, Cartea Albă este departe de așa ceva.

Cele cinci scenarii care sunt unul

Cele cinci scenarii, așa cum sunt ele pre­zentate într-o ordine destul de înșe­lă­toa­re, sunt următoarele:

1. Continuând la fel ca până acum. În acest scenariu al menținerii statu quo-ului sau business as usual, UE se concentrează asupra implementării și ameliorării agen­dei actuale. Până în 2025, acest lucru în­seamnă că UE se va axa pe crearea de lo­curi de muncă, creșterea economică și a in­vestițiilor, întărirea pieței unice, spo­ri­rea investițiilor în infrastructura digitală, de transporturi și energetică. Reforma aju­toarelor de stat va asigura ca 90% din mă­surile în această zonă se află în mâinile au­torităților naționale, regionale și locale. Lupta împotriva terorismului se va am­pli­fica pe baza cooperării între statele mem­bre în materie de informații. Crește coo­perarea militară, iar pe planul politicii ex­terne se fac progrese spre o poziție co­mu­nă. Administrarea frontierelor comune es­te sarcina principală a statelor individuale, dar cooperarea este întărită. Dacă însă con­trolul frontierelor nu este realizat sa­tisfăcător, unele state ar putea menține, ca acum, controlul intern. Chiar dacă uni­tatea UE 27 va fi menținută, ea va fi pusă la încercare de dispute majore.

În concluzie, e nevoie de o hotărâre colec­ti­vă de a acționa în domeniile care con­tea­ză pentru a acoperi prăpastia dintre pro­misiunile de pe hârtie și așteptările cetă­țe­nilor. Abia acum aflăm însă că există o astfel de prăpastie și că fără această acțiu­ne colectivă, foarte improbabilă, ea va ră­mâ­ne la fel de căscată ca și până acum, ce­ea ce va pune la grea încercare unitatea eu­ropeană. De unde rezultă că, în pofida pro­greselor semnificative care se pot ob­ține prin menținerea statu quo-ului, aceas­ta nu reprezintă, de fapt, o opțiune reală.

2. Nimic altceva în afară de piața unică. Aici lucrurile sunt mai clare. Nefiind de acord asupra politicilor co­mune, statele membre se concentrează asupra în­tă­ririi aspectelor cheie ale pie­ței unice. Nu există o dorință comună pentru a acționa în domenii precum migrația, securitatea și apărarea. Coo­pe­rarea între statele membre se face bi­la­te­ral. Până în 2025, piața comună devine prin­cipalul raison d’être al Uniunii. Li­be­ra circulație a capitalurilor și bunurilor se va dezvolta, în schimb persistă diferențele privind reglementările legate de consu­ma­tori, standarde sociale și de mediu, ca și în privința impozitării și a subvențiilor pu­blice. Există pericolul declanșării „unei curse în jos“. Libertatea de mișcare a mun­citorilor și a serviciilor nu mai poate fi garantată pe deplin. Cresc controalele la frontieră. UE nu mai este reprezentată și își pierde capacitatea de a acționa pe plan internațional ca entitate politică, pierzân­du-și influența și relevanța globală.

Este scenariul pe care orice eurocrat îl urăș­te din inimă, mai ales că era preferat de singura țară care a ales să părăsească Uniunea, Marea Britanie. Prezența lui în Car­tea Albă este un exemplu ilustrativ pen­tru „în niciun caz“. Punctele de sumar sunt un rezumat al apocalipsei, de la deteriorarea rapidă a calității aerului și apei din Dunăre, până la limitarea drastică a liberei circulații a persoanelor și până la incapacitatea de a răspunde atacurilor ci­bernetice și violărilor repetate ale spa­țiu­lui aerian al statelor membre.

3. Cei care doresc mai mult fac mult (îm­preună). Sau Europa cu două sau mai mul­te viteze. Este varianta în care una sau mai multe „coaliții ale celor dornici“ do­resc să facă mai mult în comun în anu­mite zone, cum ar fi apărarea, securitatea in­ternă, politica fiscală sau problemele so­ciale. Ca urmare, aceste grupuri noi de sta­te realizează aranjamente legale și buge­ta­re specifice pentru a-și spori cooperarea în zonele alese. Modelele avute în vedere sunt spațiul Schengen și adoptarea mo­nedei unice. Ceilalți își mențin statutul de state membre și au posibilitatea să se ală­ture celor care „fac mai mult“, în timp.

În general, cooperarea întărită în toate domeniile aduce beneficii atât în materie de securitate internă și externă, apărare, dar și în privința politicii fiscale și a ches­tiunilor sociale prin stabilirea unor stan­dar­de comune. Pentru România, una din­tre măsurile de interes este înființarea unui oficiu al procurorului european care să investigheze frauda, spălarea de bani și traficul de droguri și arme în statele mem­bre. La argumente „contra“ sunt men­țio­nate vag faptul că „drepturile cetățenilor derivate din legile UE încep să varieze în funcție de țara de reședință, dacă aceas­ta a ales să facă mai mult, precum și po­sibilitatea să apară întrebări privind trans­parența și răspunderea diverselor straturi de decizie“.

4. A face mai puțin, mai eficient. Este sce­nariul în care Europa își restabilește prio­ri­tă­țile, se retrage din domeniile în care sub­performează, pentru a se concentra asu­pra celor în care și-a dovedit eficiența. De exem­plu, UE își sporește activitatea în pri­vința controlului frontierelor externe, a co­o­pe­rării antiteroriste, a procesării ce­re­ri­lor de azil, încheie acorduri comerciale in­ter­na­țio­nale rapid și eficient, dezvoltă clustere high-tech și hub-uri energetice re­gionale.

La partea de minus, UE nu se mai implică în dezvoltarea regională, sănătatea publică sau părți ale politicilor sociale. Stan­dar­dele de mediu și protecție a consu­ma­to­rilor se deplasează spre minimum. Drep­tu­ri­le cetățenilor sunt întărite în zonele un­de UE dorește să facă mai mult și se reduc în cele în care decide să facă mai puțin.

5. A face mult mai mult împreună. Este scenariul ideal al formării unui Suprastat European – Statele Unite ale Europei – cu toate atributele suveranității, un Imperiu European benign visat de toți, dar, din păcate, irealizabil practic. Este însoțit de toate beneficiile imaginabile, iar la partea negativă nu este menționat decât riscul de a aliena părți ale societății care simt că UE este lipsită de legitimitate.

Din modul în care sunt prezentate avan­tajele și dezavantajele fiecărui scenariu în parte, reiese transparent că a fost gândit pen­tru a susține, de fapt, că numai unul dintre ele este dezirabil și realizabil, sce­nariul 3, Europa cu două viteze sau Euro­pa cercurilor concentrice, așa cum a nu­mit-o președintele Comisiei, Jean-Claude Juncker. De altfel, în perioada scursă de la 1 martie, reacțiile publice ale liderilor eu­ro­peni au confirmat acest lucru. Șefii di­plomațiilor din Germania și Franța, pre­mie­rul Italiei, precum și președintele Par­lamentului European s-au declarat în fa­voarea acestui scenariu, fără a se mai obo­si să le menționeze pe celelalte.

Mai multe viteze sau mai multe direcții?

Modelul de integrare sporită avut în vedere de Juncker este, în aparență, unul benign, oferit de Tratatul Schengen și zo­na euro. Statele care vor să facă parte din aceste noi structuri de cooperare întărită vor trebui să adopte anumite măsuri și să respecte anumite standarde pentru a de­ve­ni membre în aceste cluburi de cooperare, în rest nu se schimbă nimic. Cu alte cu­vinte, se constată că au existat viteze di­ferite de integrare și până acum, numai că acum această practică este oficializată.

Problema este că întregul concept este diferit de modelul Schengen. În cazul Schen­gen era vorba despre o țintă comună și de ritmuri diferite de integrare. Sce­na­riul propus de Comisie lasă deschisă po­sibilitatea ca grupuri diferite să își fixeze ținte diferite și să urmeze direcții diferite, ceea ce conține, în sine, sâmburele de­zin­tegrării. Un exemplu clasic îl reprezintă po­litica de apărare comună și armata eu­ropeană. Între viziunea est-europenilor pen­tru care Rusia reprezintă o amenințare reală și prezentă și cea a vest-europenilor, pentru care Rusia reprezintă un partener de cooperare, este o diferență care nu poa­te fi reconciliată. Crearea unei armate eu­ro­pene comune care să rivalizeze cu NATO sau cu Statele Unite ar reprezenta un exemplu flagrant de direcții divergente între grupuri de țări europene.

Un alt exemplu îl reprezintă politica eco­no­mică. În rezoluția prezentată în fața Par­lamentului European, liderul ALDE, fos­tul premier belgian Guy Verhofstadt, a pre­zentat câteva măsuri radicale, cum ar fi crearea funcției de ministru de Finanțe pentru zona euro, un buget rezervat zonei euro, restrângerea dreptului de vot din Par­lamentul European în chestiunile care privesc zona euro la eurodeputații pro­ve­niți din statele membre și, evident, re­vi­zuirea tratatelor fondatoare. Din punctul de vedere al egalității dintre statele mem­bre, propunerile lui Verhofstadt reprezintă un scandal, dar în logica Europei cu două viteze ele au temeiuri solide. Nu este însă greu de văzut că, în felul acesta, vor apă­rea interese divergente și frustrări între statele de la centru și cele de la periferie, care în final vor duce la confruntare. În acest fel, ideea Europei cu două sau mai multe viteze conține în sine pericolul unei Europe care apucă în direcții diferite și va sfârși prin a se dezintegra.