Europa la arhivă

Închipuiți-vă una dintre acele nave colosale, prin proiect și construcție, nescufundabile. Închipuiți-vă că, totuși, nava e lovită și per­forată din toate părțile. În sfârșit, închipuiți-vă că ofițerii superiori adună lumea pe punte și citesc un raport asupra evoluțiilor po­si­bile: nava plutește, nava plu­tește într-o rână, nava plu­tește dacă pune pasagerii de clasa a II-a în bărci separate, nava stinge motoarele sau na­va câștigă viteză după ce ofițerii împart vâsle pa­sa­ge­rilor. Cu asta, se cheamă că ați citit Cartea Albă asupra Vii­torului Europei, prezentată Parlamentului European de Jean-Claude Juncker, pre­șe­din­tele Comisiei Europene.

Cele cinci scenarii prezentate de Juncker des­criu cinci Europe plauzibile. Așadar, viitoarea Europă va fi: 1) aceeași, dar mai atentă la fron­tiere și apărare; 2) redusă la Piața Unică, adică pusă pe colaborări pragmatice între statele membre și lipsită de regulament co­mun; 3) etajată, cu statele cuminți la parter și cu statele harnice și ambițioase la etaj; 4) concentrată pe câteva teme urgente (ter­o­rism, frontiere) și indiferentă la rest; sau 5) pusă pe fapte mari sub comandă unică, adică un stat federal care decide pentru toți și nu pleacă urechea la scâncete interne. Nu e clar de ce lista se oprește aici și nu include un 6) sau un 10) cu elemente extrase și recom­bi­nate din 2) și 4). Cu alte cuvinte, lista lui Junc­ker e arborată într-o ex­po­ziție, nu într-o sală de ope­rații. Timpul nu presează și soluțiile imediate nu con­tea­ză. În mod evident, do­cu­mentul a fost elaborat de un grup select și impermeabil la vulgaritatea unei istorii care s-a apucat de murdării. Co­misia Europeană crede că e timp berechet de meditat și că lumea din jur e dispusă să aștepte momentul în care Europa se va de­cide, în sfârșit, asupra căii de urmat.

Cum niciun pedagog nu intră în clasă fără elevi favoriți și niciun orator nu vorbește fără agendă, nici Comisia Europeană nu e străină de preferințe reale. Din cinci scenarii, unul singur e imediat executabil. Scenariul 3, în ca­re UE se retrage pe ascuns și lasă nucleul occidental să facă bilanțul, pe caractere și ap­titudini. Ședința stabilește că statele Vestului sunt o avangardă novatoare, iar statele Es­tului nu fac față, drept care se aleg cu o di­plomă de consolare și primesc statutul de par­teneri secundari. Ulterior, instituțiile euro­pene se restrâng. Nucleul occidental decide. Estul privește. Solidaritatea europeană e în­rămată și cărată în depozit.

Consecințele? În lipsa asumării occidentale, România, de pildă, rămâne o chestiune de in­teres românesc și vocație rusească. Problema acestui scenariu e tocmai probabilitatea. Căci, spre deosebire de fanteziile docte care com­pun celelalte scenarii, ideea unei Europe cu două viteze nu e literatură de anticipație. Sce­nariul separării pe etaje e singura variantă menționată deschis sau sugerată subtil, de mulți ani încoace. Vechea ruptură Vest-Est nu s-a resorbit niciodată. În aproape 30 de ani de viață comună, statele vestice au con­tinuat să se simtă diferite și, mai ales, struc­tural superioare statelor ezitant-liberale ale Estului. Prin urmare, din cinci zaruri aruncate pe masă, unul anume a fost pregătit dinainte și se va rostogoli cu fața câștigătoare în sus.

Fiindcă am ajuns aici, în acest punct fracturat și inferior, e cazul să înlăturăm zarurile de pe masă și să dăm cărțile pe față. Uniunea Eu­ropeană demonstrează o uluitoare nechib­zuin­ță istorică. Ce înseamnă asta? Înseamnă că trebuie să pornim de la chiar numele Cărții Albe care vorbește de Viitorul Europei. Și mai în­seamnă că Europa de care se îngrijește UE e ceva mult mai complicat decât crede UE.

Europa postbelică e rezultatul unui proiect an­glo-american în care UE e rezultatul, și nu ini­țiatorul. După victoria din 1945, aliații au cău­tat formula de a pune capăt maniei heg­e­monice a continentului (un stat domină Eu­ropa). Soluția a fost, în trepte și denominații succesive, ceva ce numim azi UE. Pros­pe­ri­ta­tea economică și liberalismul politic au înflorit în interiorul acestui proiect, dar numai după impulsul primordial al Planului Marshall și sub protecție militară americană.

După 1990, odată amenințarea sovietică (apa­rent) dizolvată, UE a dezvoltat o febră stra­tegică din care au crescut ideea Statului Uni­une și moneda europeană unică. Dar UE nu a avut decât o contribuție simbolică la trans­formarea din 1990. Eliberarea Estului a fost rezultatul unei partide jucate și câștigate de Statele Unite în fața URSS. UE a cooptat, ge­neros, Estul în 2004-2007, dar, după numai 10 ani, lucrează, de fapt, la o soluție care pu­ne cadoul înapoi, în cutie.

E o eroare formidabilă care ne spune că UE nu poate formula o strategie de mare putere. Nu e surprinzător. UE se împiedică tocmai pen­tru că încearcă o politică pentru care nu e croită. Istoria spune că UE nu și-a cucerit su­veranitatea, ci a primit-o, după 1945. Aceas­tă împrejurare genetică explică de ce anume desenele strategice ale Raportului Juncker sunt atât de nereușite. O eventuală îndepărtare a Estului ar grăbi un dezno­dă­mânt tragic. Cu Estul la subsol, Vestul va cu­ceri etajul de la care se va arunca neîntârziat. Știm asta pentru că eroarea pe direcția Est e a doua decizie catastrofală. UE a lăsat Marea Britanie să plece și a dovedit, astfel, că nu înțelege sau a uitat cum s-a născut și pe ce stă adevărata ordine europeană. Restul e o operă birocratică în cinci scenarii, născută și sortită să-și trăiască viitorul în același loc: la arhivă.