Ipocrizia, politică de stat

Câtă ipocrizie! Toată clasa politică – începând cu Dragnea, PSD, opoziția, Klaus Iohannis – spu­me­gă la auzul știrii că s-ar putea să avem o Europă cu „două viteze“ sau că țările membre se vor pu­tea distribui pe „cercuri concentrice“. La drept-vorbind, nimic nici din cele cinci scenarii dez­vă­luite de Jean-Claude Juncker, nici din declarația comună franco-germană nu lăsa să se înțeleagă că eventuala distribuție în cele două (ori chiar trei categorii) se va face geografic ori după di­men­siunea PIB-ului și că, în consecință, soarta Ro­mâ­niei a fost pecetluită, fiind deja inclusă în mod fa­tal în „cercul exterior“ din motive obiective. Dar ne-am simțit de îndată vizați și atinși (și la fel au făcut, de altminteri, și cei din „grupul de la Vi­șe­grad“). Noi suntem „lupul din fabulă“, noi, „es­ticii“. Și pe bună dreptate. Căci știm bine ce am făcut în ultimul timp. Și n-a fost bine. Eventuala marginalizare – căci despre asta e vorba în de­fi­ni­tiv – nu va fi o sentință nedreaptă pe care ne-o dă tribunalul franco-german (dacă ne-o va da), ci o concluzie tristă bazată pe propriile noastre fap­te și acțiuni.

Ce-a făcut guvernul român în ultimul timp, ca să ai­bă dreptul să se indigneze că am fi declarați eu­ropeni de „viteza a doua“? A vrut să treacă Or­do­nanța 13, „noaptea ca hoții“, motiv pentru care unii membri ai abia numitului Guvern Grindeanu ar fi distrus și falsificat niște acte oficiale. În sine, ordonanța anula ani la rând de luptă împotriva corupției (susținută de UE), introducea stranii im­punități – ca dezincriminarea abuzului în ser­vi­ciu atunci când el ar fi constat din emiterea unui act normativ – ori făcea imposibilă recuperarea ave­ri­lor ilegale în numeroase cazuri. Desigur, OUG 13 a fost abrogată la presiunea combinată a marilor demonstrații și a UE, dar niciodată guvernul și PSD n-au admis că au greșit grav pe fond, nu nu­mai în „comunicare“. În schimb, pesemne ca să-și dovedească spiritul european, PSD l-a sanc­țio­nat pe primarul Iașiului, care criticase ordonanța. Iar lucrurile au continuat pe aceeași linie. „Eu­ropeanul“ Tăriceanu a obținut de la o Curte Cons­tituțională și ea pesemne foarte „europeană“ un blam pentru DNA, fiindcă aceasta a îndrăznit să cerceteze felul în care a fost dată OUG 13. Se spu­ne însă că deciziile CCR nu se discută. Ba se dis­cu­tă, atunci când din ele ar putea rezulta (nu avem încă motivarea oficială a deciziei) că Parchetul nu poate investiga presupuse infracțiuni de drept co­mun ale miniștrilor în exercițiul funcțiunii, cum ar fi distrugerea de înscrisuri oficiale. Se discută, atunci când ar rezulta din ele că în România legea nu-i egală pentru toți. În regulă, decizia CCR e sfântă la noi, dar numai la noi. „Nucleul dur eu­ro­pean“ asta și insinuează, când vorbește de „cer­curi concentrice“: „Voi cu sfinții voștri, noi cu ai noș­tri. Până acum, am vrut să vă silim să-i adoptați pe ai noștri; am greșit, promitem că nu mai facem!“.

Ce să mai vorbim despre continuarea bas­melor cu „corporațiile care au scos ma­nifestanții“, cu „conspirația inter­na­țio­nală“, denunțată de Liviu Dragnea, ori de­s­pre șicanările poliției împotriva unora ca­re au ridicat drone sau au produs jocuri cu laser în timpul protestelor! Foarte „eu­ro­pene“ toate! Dar mai ales ce să mai spu­nem despre pretențiile Guvernului Grin­dea­nu de a realiza cvadratura cercului – adi­că un deficit sub 3% din PIB, în con­di­țiile scăderii încasărilor (pe ianuarie e ofi­cial și e mult) și a măririi salariilor bu­ge­ta­rilor? Demonstrează spirit de respon­sa­bi­litate european sau continuarea unui dez­măț populist, care se poate transforma în­tr-un dezastru economic? Cu alte cuvinte, nu numai că nu respectăm Europa va­lo­rilor comune, dar nici măcar principiile eco­nomice sănătoase pe care ni le-am asu­mat. Țipăm că vrem premiu de bună pur­tare, dar în ultimul timp luăm note slabe la cam toate materiile principale. Oare în ce fel ne închipuim că vom determina Bru­xellesul, Parisul, Berlinul să ne vadă cu ochi admirativi?

S-o recunoaștem: în vremuri de criză, tul­buri, strângerea rândurilor și economisirea eforturilor e o necesitate. Principalele țări ale UE nu-și mai pot permite larghețile de altă­dată, care mai sunt răsplătite și cu mârâieli despre „Înalta Poartă“, cu legi și decizii nedemocratice (ca la noi) sau de-a dreptul autoritare (precum în Ungaria ori Polonia). Când a fost vorba să ne dovedim solidari (în criza refugiaților), n-am făcut-o niciunii dintre „estici“. În schimb, vrem să modificăm Codul Penal, dacă incri­mi­nează abuzul în serviciu, iar când vine vor­ba să nu permitem căsătoria civilă între homosexuali, vrem să modificăm până și Cons­tituția. Unii vor zice că Europa ne im­pune lucruri necreștinești, aberante, de­ca­dente etc. Fie. Dar atunci, mă rog frumos, de ce vor politicienii să ne integrăm, și nu oricum, ci cu „cu viteza întâi“?

Sau, în realitate, nu vor (în mare parte)? De ce ar vrea, în definitiv, clasa noastră politică să abandoneze încă mai multă suveranitate, să-și reducă încă mai mult li­bertatea de a face ce-i trece prin cap? Mister. Vor fi, desigur, și mai puțini bani, dar oricum banii europeni sunt greu de de­tur­nat. Mă tem deci că zarva din jurul temei „Europa cu mai multe viteze“ nu-i decât o demagogie ipocrită destinată a pre­veni rănirea orgoliului național. Pesemne că politicienii cred că va merge și acum, ca și altă dată, practicând sportul național al duplicității. Căci la asta ne pricepem bi­nișor. Mai ales că în unele părți din Oc­ci­dent, pare-se, s-a intrat în era „ade­vă­ru­rilor alternative“ abia de câteva luni. Să­racii! Se compară asta cu experiența noas­tră multiseculară în materie?