Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


După cutremur (I)
Madalin Hodor - - - -
2017-03-14
Dosar
3

„În aceste clipe dramatice am simţit şi mai mult fericirea şi mândria că sunt fiul minunatului popor român, că merită, pentru el, pentru viaţa lui, să faci totul, chiar să-ţi dai viaţa.“ (Nicolae Ceauşescu în ziarul Săptămâna, nr. 330, 1 aprilie 1977)

 

Ar trebui să risipesc de la început orice dubiu pe care cititorii mai puţin fa­mi­lia­ri­zaţi cu subiectul l-ar putea avea par­cur­gând declaraţia lui Nicolae Ceauşescu, apă­rută, fatalitate, chiar de 1 aprilie, în ziarul condus de Eugen Barbu. Viaţa „fiului prea iubit al poporului“ nu a fost nicio clipă ame­ninţată la 4 martie 1977 şi nici în zilele următoare. Şi nici nu i-a trecut cuiva prin cap, în acele momente, să-i ceară sa­cri­ficiul suprem. Se ştie prea bine astăzi că la momentul producerii seismului şeful sta­tului se afla la mii de kilometri distanţă, la o recepţie oferită de preşedintele Ni­ge­riei, şi că şi-a întrerupt abrupt vizita după ce a primit informaţia că Bucureştiul a fost „ras de pe faţa pământului“. În pa­ni­ca primelor momente se vorbea despre un cutremur cu magnitudinea de 10 grade pe scara Richter. Oficialii care s-au repezit să răspândească zvonul nu şi-au pus nici un moment problema că, dacă el ar fi fost real, nu ar mai fi avut cine şi de unde să-l mai transmită. Revenind la Nicolae Ceau­şescu, trebuie spus că ceea ce ar fi putut să facă atunci pentru „minunatul popor român“ nu ar fi implicat niciun sacrificiu din partea lui. Ar fi fost suficient să-l aju­te să depăşească momentul traumatic. Să sal­veze ce se mai putea salva şi să-i ajute pe supravieţuitori. Contrar a ceea ce se ştie, nu a făcut-o. Pentru că el avea alte pla­nuri.

 

Mitul Salvatorului

 

Avionul prezidenţial a aterizat pe 5 martie 1977 într-un oraş cuprins de panică, dis­tru­geri nemaivăzute şi, mai ales, zvonuri apocaliptice de tot felul. Îl aducea pe cel de la care românii aşteptau decizii sal­va­toare, dar care, în realitate, avea să devină cel mai sinistru actor al filmului de pro­pagandă pe care va alege să-l toarne cu această ocazie. În palmaresul lui Nicolae Ceauşescu, cutremurul din 4 martie 1977 vine imediat, în ordinea importanţei „per­formanţei artistice“, după momentul au­gust 1968. Până astăzi, la fel ca în cazul pre­tinsei „lupte în faţa pericolului imi­nen­tei invazii sovietice“, foarte mulţi ro­mâni au rămas prizonieri ai unei uriaşe min­ciuni şi sunt convinşi că martie 1977 a fost momentul unei mari solidarităţi naţio­nale, o dovadă că regimul comunist pre­ţuia cu adevărat vieţile cetăţenilor şi că a făcut eforturi considerabile să le salveze, odată catastrofa petrecută.

 

Pentru a nu fi greşit înţeles, precizez de la început că nu este intenţia mea aceea de a minimaliza sau nega acţiunile reale în­tre­prinse pentru îndepărtarea urmărilor cu­tre­murului, deşi ar trebui poate spus că ma­joritatea s-au datorat, cel puţin în pri­mele momente, cele decisive, unor ini­ţiative locale şi că nu a existat nicio coor­donare şi niciun plan concret al auto­ri­tăţilor, în afara unor heirupisme bez­me­tice. De fapt, nu existau planuri, pentru că nimeni nu se gândise vreodată să le fa­că. Povestea pe care intenţionez să o spun este aceea a resorturilor ascunse care au fost puse în mişcare de Nicolae Ceauşescu, cel care a profitat cu cinism şi în mod explicit criminal de urmările seismului. Nu este o poveste frumoasă, nu este des­pre eroism şi vieţi salvate, despre com­pa­siune şi solidaritate, nu este despre pa­trio­tism. Este doar o dovadă în plus că re­gi­mul comunist a fost creatorul în România al unui tip de statalitate esenţialmente ma­fiotă. O spun documentele pe care le-am descoperit în arhiva CNSAS.

 

Conform acestora, ceea ce a fost pentru ro­mânii obişnuiţi o catastrofă a fost pen­tru sistem un prilej de propagandă (s-a ajuns până la „performanţa“ de a învinui „regimul burghezo-moşieresc“ pentru că nu construise clădirile bine şi nu le re­no­va­se după cutremurul din noiembrie 1940), pentru secretarul general - un pri­lej de a-şi consolida cultul şi de a-şi în­deplini visul nord-coreean, iar pentru Se­curitate - un nou prilej de a face bani pe spinarea victimelor. Şi chiar de a mai re­zolva unele „probleme operative“, pentru care altfel ar fi avut nevoie de timp şi planuri elaborate. Viaţa cetăţenilor şi si­guranţa lor a fost chiar ultima dintre griji, iar urmările acestei politici le putem cons­tata cu ochiul liber până în zilele noastre. Este suficient să facem o scurtă plimbare prin centrul Bucureştiului.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-hodsadsadsaor-2.jpg

Conducători de partid şi de stat pe Calea Victoriei, în faţa blocului unde se afla Cofetăria „Nestor“, 5 martie 1977
(© Fototeca online a comunismului românesc, cota: 37/1977
)

 

Pentru mult mai puţini dintre români, acei câţiva care au avut nenorocul, prin na­tura funcţiei şi profesiei, să afle in­for­maţii sau să intre în contact direct cu acţiunile autorităţilor coordonate de Ni­colae Ceauşescu, a fost picătura care a um­plut paharul. Între ei, cunoscutul dizident Gheorghe Ursu, un om care ştia deja cu ce se mănâncă în realitate comunismul ro­mâ­nesc, dar care, asemenea multor altora, nu şi-a imaginat niciodată până la ce nivel era ridicat conceptul de „criminalitate de stat“. Urma să afle după 4 martie 1977, iar această privire în inima neagră a sis­te­mului avea să-l coste viaţa.

 

Un cutremur „duşmănos“

 

Cutremurul din 4 martie 1977 continuă să reprezinte, până în zilele noastre, una din­tre cele mai mari traume trăite de români în ultima jumătate de secol. Deşi nu a fost cel mai puternic seism înregistrat în ţara noastră (cel din 26 octombrie 1802, care a durat mai bine de 2 minute, a avut o mag­nitudine estimată de 7,9-8,2 grade, iar cel din 10 noiembrie 1940, resimţit mai ales în Bucureşti, a avut 7,4 grade), el a şocat prin proporţia distrugerilor. Din această perspectivă, a fost încadrat în categoria seis­melor de intensitate XI - extreme. Cu magnitudinea de 7,2 pe scara Richter (9 pe scara Mercalli), mişcarea tectonică a avut loc la ora 21.22 (ora Bucureştiului) şi a afectat, pe lângă România, părţi din Un­garia, Iugoslavia, Bulgaria şi chiar Uniunea Sovietică (s-a simţit până în zona Sankt Petersburg). În Bulgaria, de exemplu, a pro­vocat numeroase distrugeri şi un nu­măr de aproximativ 100 de victime.

 

La 40 de ani de la eveniment, bilanţul ofi­ci­al este îndeobşte cunoscut: 1.578 de morţi, 11.300 de răniţi şi aproximativ 35.000 de clădiri distruse sau avariate. Ci­frele însă nu pot reda groaza resimţită de locuitorii oraşelor din România, în special ai celor aflate în zona de sud-est a Mol­do­vei, din Oltenia şi Muntenia, unde cele do­uă unde de şoc au izbit cu maximă inten­sitate. Nu descriu nici panica şi senzaţia apocaliptică trăită de locuitorii Bu­cu­reş­tiului, care au văzut unele clădiri trans­for­mate în moloz, iar restul îndoindu-se, ca bătute de vânt. Dar mai este un lucru pe care cifrele oficiale nu-l spun. Anume, că sunt false. Asta pentru că regimul co­mu­nist a ascuns proporţiile reale ale dezas­trului, iar cei care le-au preluat după 1990 nu şi-au bătut prea mult capul să le ve­rifice. În apărarea lor, nici nu prea aveau unde, din moment ce ele se află în rapoar­tele secrete ale Securităţii, rapoarte care au stat zeci de ani ascunse în arhive.

 

Prima măsură concretă adoptată de Ni­co­lae Ceauşescu după sosirea în ţară a părut a confirma aşteptările populaţiei şi a dat semnalul că „Marele Organizator“ a pre­luat comanda. Decretul nr. 58/1977 cu pri­vire la „instituirea stării de necesitate pe teritoriul Republicii Socialiste România“, publicat pe 5 martie 1977, permitea mo­bi­lizarea generală a întregii societăţii pentru „a asigura înlăturarea urmărilor cu­tre­murului şi împiedicarea producerii de noi pagube“. Pe lângă unităţile Armatei, ale Ministerului de Interne şi Gărzile Pa­triotice, toţi „activiştii de partid şi de stat, ai organizaţiilor de masă şi ob­şteşti“ erau mobilizaţi „la sediile or­ga­nelor de partid şi de stat şi în mijlocul oamenilor muncii, pentru a participa cu toate forţele la acţiunile legate de în­lă­turarea efectelor cutremurului“. În rea­litate, fără să aştepte emiterea unui de­cret, unităţi ale Armatei şi Ministerului de Interne începuseră să acţioneze, unele la câteva momente de la producerea de­zas­trului. Cât despre activiştii de partid, mo­bilizarea îi privea doar pe cei de rang in­ferior, pentru că „şefii cei mari“ erau ocu­paţi să alerge după puţinii specialiştii în consolidări de clădiri pe care îi avea Ro­mânia, pentru a-i „convinge“ să evalueze mai întâi propriile reşedinţe. Unii mai im­pacientaţi deturnaseră deja puţinele uti­laje disponibile, care ar fi trebuit să ac­ţioneze pentru îndepărtarea urmărilor cu­tremurului acolo unde era nevoie, şi în­ce­puseră să toarne beton cu nemiluita la te­melia vilelor proprii. Dar, dacă „burghezia roşie“ era panicată (firesc, din moment ce majoritatea trăiau în casele din centru fu­rate de la „duşmanii poporului“), nu ace­laşi lucru se poate spune despre Se­cu­ri­ta­te. Ea ştia întotdeauna cine se afla în spa­te­le a orice, chiar şi al dezastrelor na­tu­ra­le. Şi nu se pierdea cu una, cu două.

 

Viitoarele „cadre de nădejde“ ale re­gi­mului, de exemplu, se aflau „la servitul me­sei“ la Şcoala militară de ofiţeri activi ai MI atunci când s-a produs seismul şi au ieşit în fugă pe platoul unităţii. Aici, pă­rintele „Securităţii bune“, Iulian Vlad, i-a organizat pe detaşamente şi i-a trimis la circumscripţiile de miliţie din Capitală să participe la acţiuni de salvare şi la rea­lizarea de dispozitive de pază. Cei 1.010 de elevi şi 33 de ofiţeri au pornit pe jos sau cu mijloacele auto spre blocul „Scala“, co­fetăria „Casata“, blocurile din Piaţa Ro­setti şi str. Hristo Botev, blocurile „Con­tinental“, „Dunărea“, OD16 Militari etc. În timp ce „elevii“ începeau acţiunea de în­depărtare a dărâmăturilor şi căutau su­pravieţuitori, comitetul de partid al Şcolii a avut timp amplu să „iniţieze întâlniri operative cu organele conducătoare de par­tid“ şi să editeze „o foaie de luptă pentru popularizare“, în care, printre al­tele, se atrăgea atenţia că elevii nu trebuie să slăbească „vigilenţa revoluţionară“. Iu­lian Vlad ştia bine că nu se putea porni la luptă cu dezastrul înainte să se precizeze clar că e vorba în primul rând despre o mi­siune ideologică. Dacă era cutremur, atunci era un cutremur „duşmănos“, care trebuia combătut de comunişti dedicaţi. În plus, se ştia (şi atunci fix ca şi astăzi) că duşmanii noştri externi atât aşteptau.

 

Probabil că această cerinţă, de a nu scădea „vigilenţa operativă“ pe parcursul ac­ţiu­ni­lor de salvare, a fost decisivă în cazul spe­cialiştilor elveţieni sosiţi în Bucureşti pe 5 martie 1977, la ora 21.00, însoţiţi de câini dresaţi care puteau depista su­pra­vie­ţui­tori, cadavre sau emisii de gaze la o adân­ci­me de circa 3 metri. Nu rezultă din No­ta1 emisă de Inspectoratul de Securitate al Municipiului Bucureşti, la 8 martie 1977, cine a fost „patriotul vigilent“, care a su­ge­rat că elveţienii sunt „veniţi din par­tea CIA“, dar rezultatul a fost că li s-a interzis participarea la operaţiunile de căutare a su­pravieţuitorilor până a doua zi la ora 11.30, sub pretextul că „nu au pri­mit apro­bare de la organele salvării“. Du­pă o noapte în care, cine ştie, ar fi putut sal­va nişte vieţi, elveţienii au primit per­mi­siu­nea să ajute, la fel de subit şi inex­pli­ca­bil cum fuseseră iniţial opriţi. Nu rezultă cum a ajuns to­tuşi Securitatea la concluzia că nu sunt agenţi speciali trimişi de CIA la Bucureşti să caute secrete în mo­loz, dar se pare că măsura a fost luată cu inima în­doită.

 

Când, pe 7 martie 1977, a sosit un nou grup de salvatori, format din şapte per­soa­ne, „vigilenţii“ au intrat din nou în alertă. De data asta, suspiciunile erau motivate de faptul că unul dintre membrii grupului, „care nu era însoţit de câine, umblă prin­tre reporteri şi fotografi, cu care se în­treţine activ şi îşi face însemnări într-un carneţel“. Nu s-a făcut nicio legătură cu plângerile repetate ale specialiştilor elve­ţi­eni că tocmai prezenţa numeroasă în zona de căutare a reporterilor şi a utilajelor le îngreuna misiunea, pentru că îi deruta pe câinii căutători. Respectiva notă se încheie cu promisiunea fermă şi patriotică că „or­ganele noastre au în atenţie compor­ta­mentul acestor persoane“.

 

În vreme ce Securitatea internă se ocupa cu supravegherea strictă a străinilor veniţi să ajute, bănuiţi, evident, de „acţiuni de spionaj“, camarazii lor din DIE (Direcţia de Informaţii Externe) erau ocupaţi să le câştige bunăvoinţa. Dar nu oricum. În mod organizat, cu ţintă şi la ordin. Dat de însuşi Nicolae Ceauşescu.

 

Faceţi rost de „Solidaritate“!

 

La 9 martie 1977, ora 19.00 (a Bu­cu­reş­tiului), toate rezidenţele DIE din prin­ci­palale capitale ale lumii occidentale pri­meau o telegramă fulger semnată „Vi­fo­rul“, telegramă care anunţa declanşarea ac­ţiunii „Solidaritatea“. Redau textul in­tegral pentru că este, în opinia mea, un do­cument istoric.

 

„Tovarăşe lector [şeful rezidenţei, n.n.]. În completarea celor transmise până în pre­zent cu privire la acţiuni de influenţă pen­tru obţinerea de ajutoare din stră­i­nă­tate vă facem următoarele precizări ca urmare a celor stabilite astăzi 9 martie a.c. la şedinţa Comitetului Politic Exe­cu­tiv al CC al PCR. Nu (repetăm nu) se întreprind acţiuni de colectă, chetă, sau altele asemenea. Nu (repetăm nu) se fac acţiuni publicitare organizate de noi în scopul de a primi ajutoare. Nu (repetăm nu) acţionăm pentru a primi produse ne­sem­nificative (pături, corturi, pan­sa­men­te şi în general alimente ca lapte praf, praf de ouă, piure de cartofi şi altele asemenea). Au fost criticate toate ini­ţia­tivele din exterior axate pe linia celor de mai sus. Conducerea noastră superioară a stabilit ca linie de orientare urmă­toa­rele: a) Fără a duce acţiuni ce pot fi in­terpretate ca cerşeală să se folosească contacte importante de valoare pentru a prezenta dezastrul produs ca urmare a cutremurului din 4 martie crt. Dacă re­prezentanţi guvernamentali, ai unor or­ganizaţii internaţionale, reprezentanţi ai unor firme importante, cercuri clericale etc. se oferă a da ajutoare, să se arate că România este interesată în ajutoare care să constea în utilaje şi echipamente in­dustriale, de telecomunicaţii, precum şi în aparatură de măsură şi control, do­me­nii în care dezastrul a avut cele mai pu­ternice efecte negative. În acest sens vă veţi orienta după listele ce se vor trans­mite pt. fiecare ţară de către MAE şi pe linia noastră. b) Interes deosebit prezintă obţinerea de credite fără dobândă, ori la dobândă mică, scop în care sunteţi che­maţi a acţiona şi dumneavoastră cu pre­cizarea că toate aceste acţiuni le veţi ra­porta numai (repet numai) pe linia noas­tră. c) Aşa cum v-am mai comunicat Consiliul Politic executiv al CC al PCR a aprobat deschiderea contului BRCE nr. 1000 cont în care se pot depune sume pentru sinistraţii din România de către donatori. Atragem atenţia că în această privinţă nu trebuie făcută colectă, ci acţiuni de influenţă pe lângă organisme, firme şi persoane importante pentru a nu fi puşi în situaţii nedorite, aşa cum au procedat unii tovarăşi care au ac­cep­tat sume derizorii (500 DM, 100 dolari etc). Acestea sunt orientările care tre­bu­ie să stea la baza activităţii dumnea­voas­tră pe această linie. d) Pentru a nu se crea încurcături privind preluarea ma­terialelor pe care le trimiteţi pe adresa Romtrans 10/1 este indicat ca acestea să ne fie trimise separat şi nu împreună cu alte ajutoare ce se trimit pentru Crucea Roşie. Toate aceste trimiteri trebuie să ni se raporteze în prealabil pentru a putea organiza preluarea.“2

 

Ar putea părea că şeful statului fusese jig­nit că Occidentul credea că RSR era o ţară atât de subdezvoltată încât nu avea sufi­ciente corturi şi pături pentru sinistraţi (chiar nu avea!) şi că le interzicea celor din DIE să accepte astfel de ajutoare „ne­semnificative“ pentru a nu se face de râs. De asemenea, ar putea fi interpretată ca o măsură înţeleaptă dirijarea ajutoarelor financiare din exterior către „anumite uti­laje şi echipamente industriale, de tele­comunicaţii, precum şi în aparatură de măsură şi control“. În fond, era normal ca statul român să ceară aceste lucruri pen­tru a înlocui echipamentele distruse de cutremur. Ce să mai vorbim despre iniţiativa de a deschide contul nr. 1000 la Banca Română de Comerţ Exterior, pen­tru ca donaţiile să ajungă mai uşor în ţară şi să fie centralizate? Puţin ciudat că aceste ajutoare, mai ales cele financiare, trebuiau trimise separat de cele primite pe cale oficială prin Crucea Roşie, dar, nu-i aşa, era vorba să „nu se creeze în­cur­cături privind preluarea“. La fel de ciu­dat este faptul că listele trimise prin in­termediul MAE cuprindeau aparatură de transmisiuni specială (staţii sau antene mobile) a căror destinaţie nu era neapărat civilă. Ar fi de menţionat că multe dintre componentele electronice solicitate se aflau pe lista produselor aflate sub em­bar­go pentru ţările din Est.

 

Şi mai interesant este că la 13 martie 1977, ora 21.15, aceleaşi rezidenţe au primit o nouă telegramă, semnată tot de tovarăşul „Viforul“. Din nou, istorică: „Pentru stric­ta dvs. informare (cu indicaţia de a nu discuta cu nimeni până la oficializare), vă comunic că s-a luat hotărârea de a cons­titui în ţară o unitate militară de cons­trucţii (cca. 6000 oameni) care să acţioneze pentru repararea clădirilor avariate precum şi pentru construirea câtorva mii de apartamente noi. În acest scop tovarăşul Îndrumător Principal [Ni­colae Ceauşescu, în codificarea DIE, n.n.] ne-a indicat să acţionăm pentru ca, în ca­drul acţiunii Solidaritatea să obţinem cât mai multe agregate şi utilaje ne­ce­sare organizării acestui mare grup de cons­trucţii printre care: macarale de construcţii (înalte), buldozere, es­ca­va­toa­re, staţii de preparat betoane, camioane pentru preparat şi transportat betoane, agregate de tencuit, basculante şi alte materiale pentru organizarea de şan­tie­re. Sub motivarea că în ţară se impune crearea de noi trusturi şi şantiere de cons­trucţii precum şi pentru mărirea ce­lor existente acţionaţi prin toate po­si­bi­lităţile pentru ca în cadrul acţiunii So­lidaritatea să obţineţi cât mai multe ase­menea materiale. Procurarea lor poate fi comunicată pe linie oficială cu pre­ci­zarea că pt fiecare echipament să ni se raporteze personal pe indicativ, spre a asigura preluarea şi depozitarea lor separată. Vă precizez că, în baza ho­tă­rârii conducerii superioare, întreaga ac­ti­vitate de preluare a tuturor ma­te­ria­le­lor ce vin în ţară pe linia Solidaritatea, depozitarea şi evidenţa acestora să se facă de către Centrală. Aştept rezultatul acţiunilor întreprinse“3.

 

Se hotărâse încă de pe 13 martie 1977 crearea unei „mari unităţi de cons­truc­ţii“, care să acţioneze pentru repararea clădirilor avariate de cutremur? S-ar pu­tea înţelege că da, din moment ce Nicolae Ceauşescu le cerea „spionilor“ din DIE să-i procure buldozere şi staţii de preparat be­toane pentru dotarea ei. Dar de ce atunci, la şedinţa din 4 iulie 1977, desfăşurată la sediul CC al PCR cu toţi cei implicaţi în activitatea de consolidare a imobilelor avariate, i-a anunţat pe cei prezenţi că „se opreşte orice echipă de verificare“ şi i-a ameninţat că „am dat ordine la Miliţie şi Procuratură să-i bage la închisoare“?

 

Inginerul Gheorghe Ursu, care a participat la această şedinţă furtunoasă şi şi-a notat fragmente din „intervenţia“ secretarului ge­neral, a considerat „indicaţiile“ date atunci ca fiind criminale. Li se ordonase arhitecţilor, proiectanţilor şi inginerilor constructori nici mai mult, nici mai puţin decât să lase clădirile avariate exact cum ră­măseseră după cutremur, fără nicio reparaţie. Mai mult, Nicolae Ceauşescu vo­ia ca toate „renovările“ să se termine pâ­nă la 23 august 1977, când totul trebuia să fie curat pentru defilare, lucru absolut im­posibil de realizat. Pentru a îndeplini sar­cinile trasate, stâlpii de susţinere şi grin­zile montate pentru a susţine clădirile ava­riate până la repararea lor au fost scoase, iar în locul lucrărilor de consolidare s-a aplicat ceea ce umorul macabru al epocii numea „tencuiala antiseismică“. Au fost astupate crăpăturile din structurile de re­zistenţă (doar cele vizibile) cu tencuială şi vopsea. Pentru Gheorghe Ursu a fost prea mult. A hotărât să scrie o scrisoare către Europa Liberă.

 

I s-a părut că este de datoria lui să îm­pie­dice punerea în aplicare a acestui plan cri­minal, izvorât, credea el, doar din prostia şi inconştienţa unui conducător care avea pretenţia că se pricepe la toate. În rea­li­tate, aşa cum avea să afle şi el, ca şi restul românilor, nu doar prostia sau in­com­pe­tenţa îl mânau de la spate pe Nicolae Ceau­şescu, ci şi „o viziune“.

 

Visa la o clădire uriaşă cocoţată pe un deal şi înconjurată de blocuri monumentale. Cu­tremurul se dovedise un ajutor pro­vi­den­ţial. Acum putea să facă şi el ce văzuse în Coreea de Nord.

 

(Va urma)

Note


1. ACNSAS, Dosar nr. D13339, vol. 37, f. 77.
2. ACNSAS, Fond OVS, Dosar nr 31160, vol. 1, f. 18-20.
3. ACNSAS, Fond OVS, Dosar nr 31160, vol. 1, f. 27-28.

TAGS : CNSAS Mitul Salvatorului Eugen Barbu duşmanii poporului
Recomandari
Comentarii
Lucian Oprea 2017-03-23
Rar mi-a fost dat sa citesc o aberatie mai mare, nedocumentata, incropita din 3 texte copiate de pe unde a apucat, mai tezista decat pe timpul comunistilor. In general autorul, un pretins istoric, probabil lucrator pe la cnsas unde are oarece acces la dosare, pleaca de la o teza, anticomunista, obligatoriu, dar cu tremurici, si insaileaza bazaconii.
Am mai citit texte scrise de domnul de mai sus, m-am lamurit despre ce este vorba, dovada ca il cam evit, abia acum am ajuns la chestia asta, desi cumpar revista de la chiosc. Fara cea mai mica documentare, fara niciun fir de dovada, pune eticheta "ceausescu si-a facut propaganda din cutremur" si dai si lupta.
Recunosc ca nu am am putut citi toate bazaconiile, pentru ca primele 2 coloane sunt o minciuna totala.

Ca sa fiu cat se poate de clar: eu am fost omul de la Agerpres, singura legatura cu Lagosul unde se afla Ceausescu in seara aia, care a tinut legatura pe un teleimprimator cap-cap, dupa ce securitatea ramasese fara legaturi, cazand antena de la costila. Pentru a raporta au venit la agentie Ilie Verdet, secretar cu organizatoricul, si Manea Manescu, prim-ministru. Raportul a fost model de organizare mintala (sa fim bine intelesi, nu am fost membru pcr, desi prin profesia de ziarist eram obligat, prin lege, sa fiu, de aia mi-am ales sa fiu gazetar sportiv).

Adica raportul a inceput cu magnitudinea, 7,2 pe richter si 9, parca, nu retin, pe mercalli, apoi in ordine barajele, centrala de la cernavoda, spitalele, situatia din tara pe scurt, adica zonele afectate, bucurestiul si cladirile confirmate ca au cazut /era ora 22,30, cred, era intuneric, nu vedeam decat de la lumina teleimprimatorului, care era de la 24 de volti), dupa care s-a spus ca sunt victime sub darimaturi. In acel moment, fara lozinci, ci doar rugamintea sa aprobe decretul privind starea de urgenta, care era redactat cu mult inainte, il stiau toti.

L-a aprobat, acolo, dictandu-i omului de la teleimprimatorul din Lagos, Justin Baghina il chema (a aparut o carte si cu amanunte din astea, dar domnul istoric ii da cu lozinci), si a ordonat pregatirea pistei pentru sosirea avionului prezidential.

Nu ma intereseaza ce a facut dupa aia, l-am urat cum l-au urat multi romani pe cizmar, dar in acele zile nu si-a facut nicio propaganda. Poate se duce domnul istoric in Biblioteca academiei sa vada colectia de romania literara, cu un reportaj pe 2 pagini cu titlu corp 42 "Cu moartea pre moarte calcand". Nu s-au facut mizerii propagandistice cum ne tot baga in cap acest personaj Hodor, au fost momente de solidaritate umana incredibile, nu statea nimeni sa faca propaganda.

Scuze ca m-am lungit, dar ar trebui totusi sa aveti un serviciu de cap limpede pentru textele colaboratorilor, pentru ca numai un om bolnav crede ca se facea propaganda in asemenea tragedii. Culmea este ca personajul nu pare de varsta de a fi inghitit propaganda, cum am trait eu, pana la voma! Dar o cariera de istoric, fie si in istorie conteporana, nu se face cu strigaturi si locuri comune, pana la distrugerea oricarui mesaj. â

Cam atat, mai puneti mana pe carte, nu mai insailati palesti din lozinci, plecand de la aceeasi si aceeasi idee!
V Popa 2017-03-15
Se stie ca nu sunt un admirator al comunistilor si ca ii consider pe multi ca erau criminali in plata Moscovei, printre ei fiind si Ceausescu.

In acelasi timp cred ca fiecare individ trebuie judecat doar dupa faptele sale. Ce il face pe autor sa creada ca Ceausescu a facut o demonstratie "artistica" in 1968 ori ca sovieticii nu prezentau un pericol real dupa invazia de la Budapesta si de la Praga?

Mircea M. Cociu 2017-03-14
"Pă­rintele „Securităţii bune“, Iulian Vlad" era, in martie, comandantul Școlii Militare de Ofițeri a Ministerului de Interne de la Baneasa.
Total 3 comments.
2630
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori