Onoarea pierdută a CCR în războiul anti-Kövesi

Credibilitatea Curţii Constituţionale nu a fost nicicând absolută și nu a existat un consens asupra independenţei, bunei-cre­dinţe și profesionalismului acesteia. Nici vorbă de o încredere oarbă și unanimă. CCR nu e o ins­tituţie în abstract, e și ea formată din oameni, nu­miţi politic de partide și preşedinte, aşa cum e prac­tica în multe ţări europene, oameni cu pregătire și com­petenţe diferite, cu orgo­lii­le și frustrările lor, cu in­teresele și dependenţele lor politice. Chiar dacă sunt ina­movibili. De-a lungul timpului, CCR a fost criticată și con­testată pentru diverse de­cizii, în special cele cheie, ba de o ta­bără politica, ba de alta, deşi oficial fiecare spunea ipocrit că o respectă și că nu-i pune la îndoială probitatea.

Momentul de referinţă în credibilitatea CCR a fost referendumul din 2012 pentru sus­pendarea lui Băsescu. Să ne aducem aminte că atunci Ponta și Antonescu fă­ceau liste negre cu judecătorii CCR ca­ta­logaţi drept „băsişti“, puneau o imensă presiune pe oamenii numiţi de USL acolo, pe care îi ameninţau fără ruşine, și au în­cercat să taie din atribuţiile Curţii. Au fost însă „trădaţi“ chiar de ai lor, iar CCR a reuşit atunci să aducă lucrurile pe făgaşul democratic. Susţinută de opinia publică, de partenerii României, de instituţiile eu­ro­pene, inclusiv de Comisia de la Veneţia, Curtea a câştigat în prestigiu și a fost suită pe un piedestal. Se cuvine a rememora acest episod în care CCR a jucat un rol cru­cial pentru statul de drept, spre disperarea taberei USL. Dar asta nu ar trebui să ne împiedice a vedea fisurile din soclul pe ca­re stă cocoţată. Tot mai profunde: decizii care se bat cap în cap, de­păşiri de competenţe, ten­taţia de a legifera, uneori chiar cu caracter re­tro­ac­tiv. Măria sa CCR pare a fi pe drumul greşit.

Ultima decizie a Curţii re­feritoare la OUG 13 prin care s-a constatat că DNA a încălcat grav, prin an­che­ta sa, separaţia pu­te­ri­lor în stat, a avut „o conduită abu­zivă“ și şi-a „depăşit atribuţiile“ - o pre­mieră a cuvintelor tari! - conţine câ­te­va derapaje nepermise care nu pot fi bă­ga­te sub preş. Mă refer doar la oamenii de bu­nă-credinţă, nu la canaliile pe care le vedem defilând zi lumină cu țeapa în care au înfipt deja capetele lui Kövesi și Lazăr. Majoritatea juriştilor este de acord cu faptul că procurorii nu au voie să an­che­teze „oportunitatea“ unui act normativ. Dar sunt de acord în acelaşi timp că de­ci­zia: 1) conferă o superimunitate mi­niș­tri­lor care excede cadrul legislativ existent -„niciun ministru nu poate fi tras la răs­pundere pentru opiniile politice sau ac­țiu­nile exercitate în vederea elaborării ori adoptării unui act normativ cu regim de lege“; 2) împiedică anchetele pro­cu­ro­rilor asupra unor „acțiuni“ ale miniștrilor care pot fi penale; 3) cenzurează soluția pro­curorului prin care s-a început ur­mă­rirea penală in rem și dă soluții în locul ju­de­cătorului de cameră preliminară - „im­pu­neau însă organului judiciar soluția de clasare“. Merită lecturată în acest sens cu atenție opinia separată și unică a ju­de­cătoarei Livia Stanciu.

Mi se pare extrem de grav și un precedent pe­riculos, pentru că de acum înainte de­cizia CCR poate fi folosită drept pavăză de miniștri pentru tot felul de fapte penale și va împiedica bunul mers al justiției. Câte nu pot fi camuflate în „oportunitate și le­galitate“! Se sperie gândul! Îmi poate ex­plica și mie cineva cum va decurge o an­chetă in rem în urma unei plângeri pe fap­te penale - luare de mită sau distrugere de acte, de exemplu -, comise de un mi­nis­tru în „elaborarea și adoptarea“ unui act normativ fără să chemi ministrul la au­dieri și fără să riști apoi să fii acuzat de tot ce înșiră CCR în motivare? Oricum, să ne înțelegem, favorizarea făptuitorului în ast­fel de spețe a fost dezincriminată, exact cum dorea OUG 13.

Cum nu-i pot bănui totuși pe unii jude­că­tori CCR de prostie sau crasă icompetență, nu-mi rămân decât variante chiar mai neplăcute. Mărturisesc că printre acestea se numără și traseul parcurs de Daniel Mo­rar, care, iată, a ajuns să împartă po­diu­mul cu un valet politic precum Valer Dor­neanu. Lupta lui cu DNA are resorturi pe ca­re sincer doresc să nu le aflu, deși le bă­nu­iesc. Cert este însă că, dacă Dorneanu nu are nimic de pierdut date fiind cre­di­bi­li­tatea și onoarea lipsă, Morar încă mai are.

Pretextul numit decizia CCR în de­ca­pi­ta­rea lui Kövesi și Lazăr face parte, așa cum se vede tot mai limpede, dintr-un sce­na­riu mai amplu post-OUG 13. Lucrurile se leagă. Tudorel Toader, ins a cărui me­dio­cri­tate și misiune de killer al anticorupției scot flame cu fiecare cuvântare, bate șaua să priceapă stăpânii că prestează cum i se cere. Vorbește de demitere și de analiza ac­ti­vității celor doi. A încercat și Chiuariu cu Doru Țuluș, de ce n-ar încerca și Toa­der, doar sunt de aceeași extracție politică?

Ghinion, demiterea stă însă în pixul lui Io­hannis, care puțin probabil să cedeze pre­siu­nilor. Așa că intră în acţiune proiectul lui Tăriceanu, prin care se vrea eliminarea completă a președintelui din numirea și re­vocarea șefilor Înaltei Curți și a pro­cu­ro­rilor șefi. Inițiativa tăricenistă a trecut de­ja tacit de Camera Deputaților și a ajuns la final în Senat. Nu cred că mai contează că CSM a dat deja anul trecut un raport în ca­re se opune extragerii șefului statului din ecuație, că exista deja o decizie a CCR în acest sens, în două zile se poate convoca ple­nul și gata. E situația în care vom ve­dea capul lui Kövesi rostogolindu-se pe trep­tele DNA în aplauzele penalilor de pre­tu­tindeni. Am însă bănuiala că tovarășii iar evaluează greșit situația și că de data asta chiar vor fi măturați de Stradă. Cred că și-o caută cu lumânarea.