Pe aceeași temă
Miercuri, 15 martie, revista 22 şi Grupul pentru Dialog Social (GDS) au organizat dezbaterea cu tema „Corporaţiile profită, ţara pierde!“. Un mit riscant pentru economie şi societate, moderată de Lidia Moise. Principalii vorbitori au fost Andrei Cornea şi Ionuţ Simion, la discuţii participând şi politicieni, economişti şi reprezentanţi ai patronatului autohton.
Publicăm în continuare fragmente din această dezbatere.
LIDIA MOISE (Revista 22):
Începem această conferinţă prin a-i ruga pe domnii Andrei Cornea şi Ionuţ Simion să ne vorbească despre perspectiva mai largă a situaţiei capitalului străin şi a multinaţionalelor în România şi în Europa. Domnule Cornea, de ce avem această tendinţă de a critica intens capitalul străin?
Capitalismul - un sistem amoral
ANDREI CORNEA (GDS):
Capitalul străin este străinul prin excelenţă, străinul fără patrie, deoarece este multinaţional, e desţărat. Natura umană se construieşte printr-o idee simplă: „cămaşa mi-e mai aproape decât haina“. E simplu să-i lauzi pe ai tăi în faţa unui public format din ei: vei primi aplauze, iar tu vei avea impresia că eşti un mare orator. Natura egocentrică îi face pe oameni să creadă că ei sunt centrul universului: copilul mic crede că toţi cei care se învât în jurul lui îi sunt slujitori. Emanciparea de această viziune este dificilă. Copiii, ca şi popoarele, se dezvoltă încet-încet şi îşi dau seama că nu sunt centrul universului. În trecut, multe triburi se numeau pe ele însele „cei strălucitori“, „cei frumoşi“; în schimb, străinii erau „nevorbitorii“, „bâlbâiţii“ (asta înseamnă barbarii), în general cei care au defecte, care sunt altfel. În Antichitate, unii dintre cei mai mari filosofi şi scriitori greci considerau că aşa-zişii barbari sunt sclavi prin natură, pentru că sunt oameni inferiori. Mai târziu, au venit filosofii cosmopoliţi care au zis că toţi oamenii sunt la fel de liberi sau de sclavi, în funcţie de circumstanţe. Apoi, creştinismul a promovat ideea de frăţietate a tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu, dar această formulă a fost contrazisă în practică în momentul în care Sfântul Pavel a cerut ca fiecare să-şi păstreze locul pe care îl are.
În general, de-a lungul timpului, toată lumea a fost împărţită între noi şi ceilalţi, aceştia fiind întotdeauna răul, fiindcă răul vine din altă parte. Epoca modernă a adus ceva şi mai sinistru: a găsit justificări ştiinţifice pentru prejudecăţi. Rasismul s-a bazat pe o interpretare aşa-zis ştiinţifică a darwinismului şi a legilor evoluţiei biologice. Discriminarea de clasă socială a avut la bază teorii economice care pretindeau că sunt ştiinţifice. Ne-am fi aşteptat ca lucrurile acestea să se încheie după Al Doilea Război Mondial, după Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, dar iată că ele reapar.
Capitalismul, ca sistem economic şi cu repercusiunile lui sociale şi politice, nu este un sistem moral. Dar nu este nici un sistem imoral. E un sistem amoral, care nu se bazează în mod explicit pe o declaraţie de moralitate. Dacă ţinem seama de teoria lui Adam Smith, capitalismul s-a dezvoltat şi există în mare măsură graţie viciilor oamenilor: aceştia sunt ambiţioşi, intră în competiţie, sunt lacomi, vor să aibă bani şi bunuri cât mai multe etc. Din însumarea acestor vicii se naşte prosperitatea.
Revenind la România zilelor acestea, e evident că ideea conform căreia corporaţiile sunt răul e o stupiditate amestecată cu propagandă. Corporaţiile nu sunt îngeri, însă acuzaţia legată de scosul a zeci de mii de demonstranţi în stradă, cu directorii care îşi somează angajaţii să iasă la proteste e complet absurdă. Problema e că astfel de idei sunt crezute de o parte a societăţii, nu mică, formată mai ales din telespectatorii unor anumite televiziuni. Aceştia se uită la televiziunile respective tocmai fiindcă ei cred astfel de lucruri, intrând astfel într-un cerc vicios. Aceste idei au succes la unii oameni din două motive fundamentale. În primul rând, pentru că e natural să crezi că străinul e de vină. Apoi, pentru că aceşti oameni nu au posibilitatea directă de a verifica informaţiile. E foarte uşor să creadă în conspiraţii, iar cea mai simplă formă de conspiraţie e cea a corporaţiilor. Marea noastră problemă este cum am putea face ca aceste prostii să fie mult mai puţin crezute decât sunt acum.
Globalizare versus localizare şi populism
LIDIA MOISE:
Domnule Ionuţ Simion, aveţi o perspectivă destul de amplă asupra economiei. Cât mit şi câtă realitate e în aceste acuzaţii contemporane conform cărora marile corporaţii nu îşi plătesc impozitele şi cât cântăresc ele în economia românească?
IONUŢ SIMION (preşedintele Camerei de Comerţ Româno-Americane – AmCham România):
Trebuie să pun problemele într-un context politic şi într-unul economic. Din punct de vedere politic, sunt cel puţin trei lucruri majore care s-au întâmplat: primele două ţin de pericolul de dezintegrare a Uniunii Europene – Grexit şi Brexit -, la care se adaugă alegerile din Statele Unite ale Americii. Toate aceste mişcări vin pe fondul creşterii populismului – o platformă care le permite unor politicieni să-şi atingă anumite obiective. Dacă ne uităm însă la contextul economic, care a alimentat această creştere a populismului cel puţin în Uniunea Europeană, dincolo de perioada de criză, vorbim în ultimii ani despre o creştere economică relativ scăzută, care nu a rezolvat problemele, ci le-a scos, una câte una, la iveală. E un model capitalist care nu şi-a dovedit viabilitatea pentru toată lumea, nu e o soluţie universală, ba, din contră, s-a demonstrat că multe categorii sociale nu-şi văd visul împlinit într-un astfel de model economic. Există o forţă care nu poate fi măsurată de nimeni: a patra revoluţie industrială, cea tehnologică, cu impactul digitalizării, producţia 3D şi robotica. Acum, toată lumea îşi mută atenţia de la globalizare la revoluţia tehnologică. Până acum a existat frica de globalizare, care a determinat creşterea populismului. Îmi permit să spun că, în trei-patru ani, vom vorbi despre frica de tehnologie, de măsuri luate împotriva avansului fără limite al acesteia. Nu în ultimul rând, observ şi tensionarea la un nivel fără precedent, pe fondul problemelor geopolitice, a relaţiilor comerciale. Ca să sintetizez, din punct de vedere economic, vorbim despre globalizare, în timp ce, din punct de vedere politic, vorbim despre localizare, de populism.
Anul trecut, sloganurile de la alegerile din Statele Unite au fost „America first“ versus „Stronger together“ – „America în primul rând“ vesus „Mai puternici împreună“. Prin „America first“, domnul Trump spune că toate companiile americane trebuie să-şi repatrieze profiturile, să-şi desfăşoarea activitatea în SUA, pentru asta fiind stimulate. Foarte puţini jurnalişti au scos în evidenţă faptul că în America se preconizează a se introduce aşa-numita Border tax, prin care toate exporturile vor fi scutite de taxe, iar toate importurile vor fi taxate cu cel puţin 20%. Mesajul e acesta: companiile americane să-şi desfăşoare activitatea în America, angajând americani, şi vor beneficia de scutiri de impozite şi taxe, iar cele care vor aduce bunuri şi servicii din afară vor plăti taxe care devin prohibitive. Acesta e protecţionism. Acum, ne dorim noi să spunem „România first“, să credem că noi, românii, vom reuşi prin noi înşine şi să lăsăm companiile străine să plece? În fapt, ar trebui să adoptăm celălalt slogan, „Stronger together“. Când aceste companii străine deja primesc stimulente din partea guvernelor lor să se întoarcă acasă, noi le spunem, într-o formă sau alta, să plece? Membrii AmCham – în care sunt doar 40% companii americane, 32% sunt româneşti, iar restul sunt organizaţii de diferite niveluri - vin şi ne spun: voi nu luaţi atitudine, voi nu spuneţi că noi suntem aici deoarece credem în România, vrem să facem afaceri aici, afaceri reciproc avantajoase din care să prosperăm cu toţii?
Ionuţ Simion şi Andrei Cornea în timpul dezbaterii
Câteodată, miturile despre companiile multinaţionale vin, din păcate, de la un nivel foarte înalt: guvernatorul Băncii Naţionale a spus că multinaţionalele trebuie să respecte legislaţia privind preţurile de transfer pentru că nu plătesc impozite şi taxe în România. Dacă cineva s-ar uita, ar vedea că această contribuţie a impozitului pe profit la bugetul de stat e de doar 3,6%. Ar trebui să ne uităm însă şi la contribuţia acestor companii la bugetul de stat sub formă de accize, de TVA – e adevărat, sunt taxe plătite de populaţie, dar colectate de aceste companii şi date mai departe statului pentru a duce la bună îndeplinire programul de guvernare.
Până acum vorbeam de manipulare – o informaţie care avea o doză de adevăr, prezentată într-un anume fel, pentru a obţine un obiectiv. Acum însă vorbim la nivel global de ştiri false, repetate la nesfârşit, până lumea începe să le creadă. Dacă multinaţionalele din România nu vor lua poziţie şi nu vor spune lucrurilor pe nume, vorbind despre ce merge bine şi ce nu, ele sunt supuse riscului ca ştiri false să fie tratate ca adevăruri, iar companiile multinaţionale să fie tratate ca inamicul numărul unu. Nu e corect ca o companie să spună „dacă nu-mi dai cutare lucru, plec“, dar nici nu e corect, în egală măsură, ca un guvernant, un politician să spună „dacă nu le convine, să plece“. Avem probleme semnificative cu bugetul de stat, eu sunt îngrijorat de maniera în care se va realiza acest buget, pentru că are o ţintă destul de ambiţioasă când vine vorba de venituri. Investiţiile străine directe reprezintă o sursă foarte importantă care ar trebui valorificată. Nu suntem singura ţară pentru investitori – amintiţi-vă câte investiţii străine am pierdut, pentru că vecinii noştri fie s-au mişcat mai repede, fie au fost mai flexibili, fie au fost chiar mai îndrăzneţi.
Pot fi de acord cu faptul că este o problemă maniera în care companiile multinaţionale înţeleg să respecte statul în care îşi desfăşoară activitatea, cred că e un subiect important, care trebuie discutat, dar a spune că multinaţionalele sunt cele responsabile de prezenţa oamenilor pe străzi şi că ele sunt cele care au generat astfel de mişcări... De regulă, oamenii pe care îi angajează multinaţionalele au un nivel de educaţie foarte ridicat şi ştiu să discearnă între bine şi rău.
LIDIA MOISE:
Cât de reală este această bănuială că marile companii îşi mută profitul în ţara-mamă? De ce ar face asta, de vreme ce aici impozitul este mai mic?
IONUŢ SIMION:
Există o doză de adevăr. Explicaţia e simplă: chiar dacă în România cota de impozit e de 16%, iar în America e de, să zicem, 35%, dacă profiturile din România pe care le repatriezi în ţara-mamă pot fi investite la o rentabilitate mai mare decât dacă ai ţine banii aici, se justifică o astfel de atitudine. Să nu uitaţi însă că toate companiile, indiferent de ce se spune că urmăresc, au un scop fundamental: maximizarea profitului. Din punct de vedere al legislaţiei, multinaţionalele au venit către statul român şi i-au spus ce fel de legi să introducă astfel încât să se asigure că toate companiile, indiferent de originea capitalului, plătesc impozite şi taxe la bugetul de stat. Toate multinaţionalele de care am cunoştinţă şi care sunt membre ale Camerei de Comerţ Româno-Americane luptă împotriva concurenţei fiscale neloiale. Neplata de impozite şi taxe în România este o concurenţă fiscală neloială, pentru că acele bunuri şi servicii sunt mai ieftine. Şi atunci multinaţionalele sunt primele care vor să existe acest teren firesc de desfăşurare a concurenţei.
Interconectivitatea face imposibil izolaţionismul
CRISTIAN DIACONESCU (fost ministru de Externe):
Afirmaţia aruncată pe piaţă în legătură cu multinaţionalele este perfect stupidă, având în vedere atât iniţiatorii, cât şi conceptul pus în discuţie. Din păcate, partidele care astăzi sunt la guvernare nu speră la electoratul din zona multinaţionalelor şi nu au proiecte pentru multinaţionale.
În general, în lumea civilizată se evită coliziunea dintre politic şi economicul din zona corporaţiilor transnaţionale. Dacă există însă probleme din această perspectivă, ele nu se rezolvă în piaţa publică. Da, au fost politici împotriva multinaţionalelor, rezultate dintr-un anumit tip de simbolistică. De exemplu, în Turcia, în perioada 1998-2001 au fost luate măsuri administrative politice împotriva corporaţiilor din Franţa şi Italia pentru că cele două state condamnau genocidul armean. În zilele noastre, e interesant de văzut ce se va întâmpla în SUA, dar e total nefezabil spre imposibil de a intra într-un război cu marile companii. Nu pentru că ele ar fi departe de orice responsabilitate – putem discuta de la caz la caz, inclusiv în România -, ci pentru că s-a intrat într-o zonă a interconectivităţii, rezultat al globalizării, care poate fi contrazisă la nivel retoric, dar căreia, din punct de vedere al actului practic de decizie, este imposibil să-i contrapui izolaţionismul, mai mic sau mai mare.
Privind la România, nu există posibilitatea să iei o decizie politică prin care să faci să plece multinaţionalele. Nimeni nu ştie cum s-ar putea face aşa ceva. Dar e nevoie de un anumit tip de control. Foarte multe astfel de companii şi-au perfecţionat prezenţa pe piaţă profitând de corupţie, iar ăsta e un fenomen mai mult sau mai puţin cunoscut, în orice caz mai mult sau mai puţin urmărit de zona judiciară. Oportunităţile economice sunt una, „canalele simplificate“ – pe care, sigur, mulţi ofertanţi români le pun la dispoziţie – sunt alta. Dar nu despre asta discutăm. Problema fundamentală este că, într-un moment de criză a exprimării publice, nişte personaje dintr-un partid politic, care habar n-au despre ce e vorba, au urcat în piaţă un subiect care prinde la un anumit mediu. Dar, pe fond, cred că interconectivitatea face astăzi inutilă orice dezbatere alarmantă.
Capitalul - un animal sperios
GABRIEL BIRIŞ (consultant fiscal):
Ca să putem vorbi de stabilitate şi predictibilitate – ceea ce toţi investitorii cer, fie ei români sau străini – avem nevoie de bază fiscală mare şi de cote mici. Erodarea prin tot felul de scutiri şi excepţii, plus evaziunea fiscală, nu ne ajută, deoarece creează riscuri şi impredictibilitate. E treaba noastră, ca stat, să avem legi bune şi să le implementăm bine. Trebuie să ne creăm expertiza în aşa fel încât să avem condiţii egale pentru toată lumea. Capitalul e un animal foarte sperios. El nu stă să se bată: dacă nu eşti prietenos cu el, fuge.
În momentul de faţă, asistăm în plan global la o schimbare de paradigmă. Common Reporting Standard face ca secretul fiscal practic să nu mai existe. Transparenţa va fi cvasitotală în câţiva ani. Acum cinci-şapte ani, presiunea pe managerul financiar la multinaţionale era să nu cumva să plătească grupul respectiv o rată medie de fiscalitate mai mare decât media industriei. Acum e ca nu cumva să fie sub media industriei, pentru că s-a schimbat paradigma, iar noi putem să profităm de asta prin transparenţă.
CĂTĂLIN PREDOIU (deputat PNL):
Când mă uit la sintagma capital străin, aș absolutiza termenul capital, deoarece străin e un termen relativ. Capitalul străin din România e capital național la el acasă. Ba chiar aș putea spune că, uneori, capitalul străin e capital românesc: dacă un antreprenor român înregistrează o companie în Olanda, de exemplu, și se întoarce în România investind aici profitul, se cheamă că avem de a face cu capital străin, dar, de fapt, e cât se poate de românesc. Termenul de capital e esențial pentru economie - nu ne putem închipui economia capitalistă fără capital. Am consultat statisticile și am găsit că, între 1991 și 2015, aproximativ 42 de miliarde de euro au fost investiți în România de companii străine. Dintre aceștia, aproximativ 35 de miliarde de euro au fost investiți de către cele 120-130 de societăți multinaționale. Aceste companii angajează cam o treime din forța de muncă din sectorul privat și plătesc un salariu mediu net dublu față de salariul mediu net plătit de companiile românești. Prin urmare, trebuie să spunem din capul locului că economia românească și dezvoltarea sa, pe care ne-o dorim către o cifră de creștere care să ne permită să ne gândim la convergența reală către spațiul euro, nu e posibilă fără capital străin și fără companii multinaționale. Ele sunt și un fenomen care ține de cultura muncii și a managementului, prin metodele pe care le-au adus, printr-o anumită disciplină, educația și perfecționarea angajaților etc. Deci nu poate fi contestat rolul pozitiv pe care îl au societățile multinaționale în economia românească.
Problema apare când ne deplasăm către al doilea termen din sintagma capital străin, pentru că acolo intrăm în zona politicului. Aici începem să resimțim lipsa managementului politic românesc în raport cu fenomenul globalizării. Aceasta a început prin a privatiza fără a avea o strategie și fără control post-privatizare. Ne trebuia apoi o ordine echilibrată și echitabilă în raportul dintre capitalul străin și interesele locale, având instrumentul legal, pentru că legea e în mâna autorităților române și trebuie folosită inteligent. Altfel, riscăm ca fenomene care țin de un prost management politic sau de lipsă de strategie să se transforme în costuri economico-sociale locale. Calea potrivită nu este ostilizarea acestui capital, pentru că retragerea lui ne creează probleme.
Mai trebuie să înțelegem că dezvoltarea capitalului național și a antrepenorilor locali nu se rezolvă prin oprimarea capitalului străin, ci simplificând legile, educând Fiscul să aibă un comportament civilizat față de business, creând facilități de creditare, simplificând administrația, eliminând corupția de toate tipurile, pregătind forța de muncă ce lipsește în acest moment, având o politică inteligentă față de salariul minim.
GABRIEL SINCU (consultant, Ernst & Young):
O să vă spun o glumă care circulă în mediul nostru, al fiscalișilor. Zece prieteni mergeau în fiecare seară într-un bar și beau bere de 100 de dolari, iar nota o împărțeau în funcție de taxele pe care le plătea fiecare, astfel încât cel mai bogat dintre ei plătea cam 60 de dolari, ultimii trei nu plăteau nimic, iar restul plăteau cei 40 de dolari rămași. Toate bune și frumoase până în ziua în care barmanul le-a dat un discount de 20%. Când au împărțit banii și primul și-a revendicat 60% din sumă, ceilalți au făcut scandal, zicând că le fură bani ce li se cuvin, și i-au dat și o bătaie. În seara următoare, omul n-a mai apărut, ducându-se să bea o bere offshore, într-un paradis fiscal. Ceilalți s-au întâlnit ca de obicei, dar ultimii trei n-au mai băut nimic, fiindcă nu-și permiteau. Cam asta e și situația noastră, dacă îi vom goni pe cei cu capital.
Revenind la zilele noastre, noi ne temem că bugetul o să dea cu rest, și atunci următoarea etapă va fi eliminarea cotei unice, ceea ce ne poate trimite cu 10-20 de ani în urmă, când aveam impozite pe salarii de 60% pentru ce depășea 200-300 de dolari. Trebuie ca orice înseamnă legislație fiscală să fie făcută cu cap. Dacă vom reduce tot mai mult baza despre care vorbea Gabriel Biriș, totul se va răsturna și va trebui să punem în loc ceva din altă parte.
Investitorii autohtoni şi capitalul străin
CRISTIAN PÂRVAN (preşedintele Patronatului Investitorilor Autohtoni – PIAROM):
Mai multe studii arată că structura investițiilor străine în țările din Grupul de la Vișegrad diferă sensibil de cea a investițiilor străine din România, în sensul că acolo s-a investit în capacități de producție a bunurilor care se vând, în timp ce la noi s-au făcut și se continuă investițiile majoritare în lucruri speculative – fără a fi ceva negativ în asta, sunt investiții corecte, dar care nu aduc neapărat aport la PIB și la bugetul de stat.
Mediul de afaceri autohton a cerut eliminarea discriminării românilor de către români prin lipsa consolidării fiscale acceptată grupurilor străine, dar de ani întregi Ministerul de Finanțe ne spune că nu se poate. Institutul Național de Statistică arată că în România sunt 55.000 de grupuri de firme. Dintre acestea, 5.000 sunt românești, 50.000 sunt străine și numai 100 dintre acestea au centrul fiscal în România. Cum adică, n-ai găsit spațiu fiscal pentru amărâtele astea firme româneşti?
Dacă tot dăm ajutoare de stat din taxele și impozitele noastre, haideți să le dăm, sigur, celor care se califică, dar să băgăm un criteriu pentru firmele străine: câți furnizori au în România. E și o cerință de a antrena mai mult mediul de afaceri românesc în relația cu capitalul străin. Ne dorim să crească această colaborare - noi nu vrem să plece multinaționalele, ci vrem să lucreze mai mult cu noi în România. Mediul de afaceri românesc recunoaște valoarea multinaționalelor, nu este contra lor, dar cere să nu mai fie discriminat în țara lui în favoarea multinaționalelor de către decidenții politici.
AURELIAN DOCHIA (membru în CA al BRD-SG):
Discuția națională care s-a iscat, cu declarațiile unor politicieni, are niște explicații foarte simple: din punct de vedere politic, e bine să găsești un țap ispășitor pe care să-l arăți cu degetul când ai probleme. De data asta au fost companiile multinaționale. Nu e ceva nou pentru România, seamănă cu începutul anilor ’90, când nu ne vindeam țara, deși nu voia nimeni să o cumpere. Este vorba și despre o concurență între interesele capitalului național și cele ale capitalului străin. Primul simte că e tratat incorect în multe privințe și încearcă să-și obțină dreptatea, având tot dreptul să facă asta, așa cum și capitalul străin are instrumente prin care încearcă să-și promoveze interesele. Este o concurență necesară și sănătoasă, nefiind nimic de speriat în ea.
În schimb, mă îngrijorează mișcările care se petrec pe plan global în legătură cu atitudinea față de capitalul național și cel străin, începând cu cutremurul care are loc în SUA și continuând cu replicile pe care le vedem în diverse țări europene, unde vântul bate acum în direcția naționalismului, a protecționismului, a luptei împotriva globalizării. Există o atitudine socială profundă de teamă de pierdere a controlului asupra mediului economic național. Direcția pe care o vor lua lucrurile în aceste state ne va influența foarte mult și pe noi. Nu m-ar mira ca în perioada următoare să nu mai discutăm despre obiecții împotriva multinaționalelor, pentru că nu vom mai avea împotriva cui să facem aceste obiecții.
A consemnat RĂZVAN BRĂILEANU
