Turcia și noul său dușman extern: Europa

„Rușine, UE! Jos cu așa-zisele principii, valori și justiție europeană. Nu există al­tă explicație decât că europenii au pornit din nou războiul crucii contra semi­lu­nii.“ Declarație din So­ma­lia? Iran? Nu. Afirmația îi aparține liderului unui stat membru NATO și aspirant de zeci de ani la aderarea în UE, Turcia. Și e doar un glonț dintr-o rafală pre­lun­gă lansată de partidul de gu­vernământ turc, AKP, con­tra blocului comunitar.

Faptul că o parte a Europei de Vest a interzis ma­ni­fes­tațiile pro-AKP, precum și prezența unor oficiali turci veniți să facă campanie pe sol european au fost exact pretextul de care avea nevoie liderul de la Ankara. Erdoğan face un PR crâncen zilele acestea atât în propria țară, cât și pe teritoriul european, iar înfruntarea nu avea cum să se termine odată cu victoria moderaților în Olanda. Atacurile virulente la adresa Europei sunt însă o perdea de fum dens care ascunde mi­za pe termen scurt: obținerea votului diasporei turce pentru modificarea Cons­tituției turce. Referendumul e menit să abolească de facto funcția de premier, să acor­de puteri autocratice președintelui – de la emiterea de decrete și declanșarea stă­rii de urgență până la numirea de mi­niștri și chiar dizolvarea Parlamentului.

Dar de ce atâta înverșunare la adresa Eu­ropei? Deși a obținut un vot confortabil și la prezidențiale, și la parlamentare, situa­ția pare acum diferită pentru puterea de la Ankara. Turcii sunt divizați în ce pri­vește referendumul: intern, 40% ar fi în fa­voarea schimbărilor constituționale, 40% împotrivă, în timp ce 20% sunt ne­ho­tă­râți. E motivul pentru care partidul de gu­vernare, AKP, și-a în­drep­tat atenția către diaspora, iar Erdoğan și-a trimis mi­niștrii în mai multe state occidentale pentru a con­vin­ge comunitățile de turci de acolo. Sunt 5,5 milioane de turci care locuiesc în străinătate și 4 milioane de voturi în Europa care ar pu­tea face diferența. Cei mai mulți dintre ei au dublă ce­tă­țenie și drept de vot la scrutinele din Tur­­cia. Ironic, majoritatea turcilor din Eu­ropa de Vest votează cu AKP și Erdoğan. La ale­ge­rile din noiembrie 2015, de pildă, 60% din cei care au votat în Germania au pus ștampila pe numele lui Erdoğan (ceea ce în­seamnă cu 10% mai mulți decât în Tur­cia).

O înfrângere în aprilie este de neconceput pentru Erdoğan și intențiile sale auto­cra­tice și geopolitice. Așa că liderul folosește orice fel de muniție pe care poate pune mâna. De la acuzații de nazism, fascism și is­lamofobie la adresa Germaniei și Olan­dei, până la gesturi absurde precum expul­zarea vacilor olandeze. Consecințele pe ter­­men lung nu par să fie luate în calcul la An­kara. Una este transformarea UE în prin­ci­palul dușman extern și renunțarea de­fi­ni­tivă la prioritatea de decenii a po­li­ticii ex­terne turce: aderarea la UE. O alta este în­vrăj­birea în cadrul diasporei, dar și a co­mu­nităților turce cu cetățenii statelor adop­tive.

În încercarea de a ține la respect Europa și de a-și asigura tăcerea, AKP flutură din nou principalul as din mânecă în relația cu Europa: denunțarea acordului pentru re­patrierea imigranților, ceea ce ar des­chi­de calea către Europa pentru zeci de mii de imigranți. Previzibil, Europa pare că ce­dează din nou în fața șantajului – tocmai pentru că nu a reușit să rezolve criza in­ternă legată de imigrație, așa că nu-și per­mite intrarea unor fluxuri mari de imi­granți în ajunul unor alegeri cruciale în Franța și Germania.

Nu e prima dată când Erdoğan curtează diaspora. S-a schimbat însă felul în care fo­losește această masă de manevră. Ac­țiu­nile nu mai sunt sporadice, iar diplomația a fost dată deoparte definitiv. O cauză poa­te fi disperarea că ar putea pierde referen­dumul. O altă explicație, însă, poate ține de ambițiile tot mai mari ale Turciei de a deveni o putere regională. Influența asu­pra comunităților turce din alte state poa­te aduce beneficii și în politica internă, dar și în cea externă, iar Erdoğan a în­ce­put, la fel ca liderii altor state cu comu­ni­tăți externalizate, să vadă avantajele unei campanii electorale globale. Folosirea dias­porei ca pretext pentru ambițiile geopo­li­tice este modelul patentat de Putin, care fo­losește de ani la rând cartea comu­ni­tă­ților rusofone. Așa-zisa persecuție a co­mu­nităților rusofone a fost și pretext pentru menținerea prezenței militare în foștii sateliți sovietici, și motiv pentru invadarea unui teritoriu străin (Crimeea, estul Ucrai­nei). Mai mult, Putin s-a folosit de comu­nitățile ruse din Israel, SUA și Germania pentru a-și consolida influența în aceste țări. Modelul a funcționat impecabil în ab­sența unei reacții puternice a Occi­den­tu­lui. Așadar, de ce nu ar aplica exact ace­lași tipar și Turcia lui Erdoğan? În cele din urmă, dacă Erdoğan va reuși să manevreze comunitățile de turci din străinătate, să le convingă să îl susțină într-o decizie atât de importantă și de criticată, masa de ma­nevră va deveni una permanentă.