Trump vs. Merkel: se adâncește prăpastia dintre Europa și SUA?

Cel puțin pentru Trump, esența între­ve­derii cu Angela Merkel pare să se rezume la convingerea exprimată pe Twitter că Berlinul are o datorie istorică de plătit: „Germania datorează vas­te sume de bani către NATO, iar SUA trebuie plă­tite mai mult pentru foarte costisitoarea apărare pe care o furnizează“. Trump reia ideea că America ar trebui să fie „rambursată“ și că trebuie să i se „de­con­teze“ prezența sa militară eu­ropeană. Rămas într-o lo­gică exclusiv electorală, con­tabilă, de sumă zero, Trump nu vor­beș­te niciodată despre rolul pe care NATO, ca formulă de coagulare a Vestului, ca bun public al Occidentului, îl joacă pentru se­curitatea Americii. Iar punctul de re­fe­rin­ță nu poate să fie doar SUA, ci nevoia de a crește potențialul defensiv al întregii Ali­anțe prin mărirea contribuțiilor statelor mem­bre. Ivo Daalder, fost ambasador ame­rican la NATO, a încercat să corecteze per­cepția prezidențială: „nu este vorba de o tranzacție financiară unde statele NATO plătesc America să le apere“. Aceasta din urmă este o datorie, un angajament asu­mat prin tratatul de la Washington. „Ni­cio sumă de bani nu va fi plătită ca atare Statelor Unite. Europa trebuie să chel­tu­iască mai mult pentru apărare, dar nu ca o favoare către SUA, ci pentru că se­cu­ritatea sa o cere“, spune Daalder. Me­sa­jul prezidențial avea să declanșeze imediat o contrareacție pe celălalt mal al Atlan­ti­cu­lui, într-un Berlin aflat în plină febră electorală și un­de mărirea cheltuielilor de apărare rămâne încă un su­biect tabu. În sine, sezonul electoral constrânge și mai mult spațiul de manevră pe care îl are la dispoziție cancelarul german. Nu își poate permite să arate slă­biciune, să cedeze presiu­nilor unei administrații cu un capital de popularitate tot mai scăzut în Germania. Este un teren pe care com­petitorii săi politici de abia așteaptă să marcheze. În general, Berlinul, din rațiuni care țin de cultura sa strategică postbelică, rămâne foarte circumspect față de ideea investițiilor pe dimensiunea de hard­po­wer. Merkel înțelege nevoia de a schimba percepția societății germane în privința asumării unui rol mai amplu în securitatea internațională, dar asta cere timp. Ja­po­nia, și ea o țară încorsetată de propria me­morie istorică, se confruntă cu o dilemă similară. De aceea amândouă pledează pen­tru o înțelegere cuprinzătoare a noțiu­nii de securitate, accentuând dimensiunea civilă, de dezvoltare internațională, inclu­siv asistența pentru misiunile de con­so­li­dare a „domniei legii“ sau de recons­truc­ție postconflict, care să complementeze pi­lonul de hardpower. În sens mai larg, aces­ta este un mesaj foarte popular în do­cumentele programatice ale Bruxellesului sau Berlinului. Să ne amintim de reacția lui Juncker în culisele Conferinței de la München de luna trecută: „dacă ne uităm la ce face Europa în sfera apărarii și adău­găm asistența în materie de dez­vol­tare și cea umanitară, comparația cu SUA arată mai degrabă diferit“. Iar la nivelul guvernului german, vicecancelarul Sigmar Gabriel (aparținând socialiștilor de la SPD) afirma peste weekend că „o po­li­ti­că sensibilă de securitate nu înseamnă doar să cumperi tancuri, să împingi chel­tuielile de apărare pe culmi nebunești și să escaladezi cursa înarmărilor. O poli­ti­că rezonabilă presupune și prevenirea crizelor, stabilizarea statelor slabe sau lupta împotriva foametei și schimbărilor climatice“.

Pe de altă parte, însă, vizita cancelarului german se produce într-un moment foa­r­te sensibil pentru noua Administrație de la Washington - prezentarea primului său buget federal. Asamblat după chipul și ase­mănarea noului președinte („ne-am uitat la discursurile lui, am vorbit cu el și i-am transpus politicile în numere“), bugetul reflectă prioritățile platformei „America în primul rând“, în general cheltuind mai puțin „peste mări“ și mai mult intern. Tră­gând linie, rezultatul este o restruc­tu­ra­re impresionantă a cauzelor „globaliste“ – a banilor care merg spre ONU (către ope­rațiunile de menținere a păcii sau asis­tență umanitară), către Banca Mondială sau pentru finanțarea programelor de dez­voltare ale USAID. Finanțarea Depar­ta­men­tului de Stat este redusă cu aproape 30%, în timp ce Pentagonul primește un supli­ment de 54 de miliarde. Pe scurt, este un buget gândit să extindă puterea de inti­mi­dare (hardpower), prin scăderea dra­matică a resurselor alocate programelor destinate să avanseze puterea soft. Este în general un buget care se dorește o replică reaganistă (mai ales din perspectiva apă­rării), dar care internalizează prea puțin lec­țiile post 9/11: „pentru înfrângerea ISIS, măsurile militare vor trebui com­binate cu asistența economică, tehnică și politică în vederea consolidării ca­pacităților instituționale locale“ (după cum spun experții de la RAND), altfel toc­mai pârghiile pe care le torpilează bugetul lui Trump. Dar dacă Europa preferă pu­terea blândă în timp ce America puterea de intimidare, totuși este chiar de ne­con­ceput un compromis funcțional, o uti­li­zare integrată, o diviziune complemen­tară?