Europa la 60 ani. Cum se poate adapta România unei Uniuni care se rupe

Săptămâna viitoare premierul britanic Theresa May urmează să declanșeze procedura oficială de ieșire din Uniunea Europeană, cea mai gravă lovitură dată ideii de unitate europeană de la înființarea ei. Declarația finală, care își propune să „reafirme unitatea europeană” și „să ofere un început nou Europei Unite” este, în contextul Brexit-ului, în cel mai bun caz o tentativă de regrupare, iar în cel mai rău un act ceremonial lipsit de valoare. Mai mult, istoria adoptării textului este ea însăși o dovadă a lipsei de unitate. Acesta a făcut obiectul unor negocieri dure și, pe alocuri unor certuri violente între statele membre – mai exact între membrii grupului integraționist originar, reprezentând vechea Europă, și Polonia, ca reprezentantă a noii Europe - și chiar și așa, formula finală convenită, mult edulcorată, conține în sine semințele viitoarei divizări intraeuropene.

Europa nu trebuie salvată, trebuie reinventată

Ceea ce ar trebui să demonstreze cu claritate Brexit-ul este că Europa nu există ca entitate (geo)politică de sine stătătoare. În pofida unor eforturi aproape disperate de a crea de-a lungul anilor o „identitate europeană” distinctă, bazată pe un spațiu comun și „valori europene comune”, aceasta nu există. Nu există o „Europă eternă” transistorică dacă poți să o părăsești oricând vrei sau, dacă există, ea nu este reprezentată de Uniunea Europeană. Cu alte cuvinte, ar trebui să convenim că Europa Unită nu este „starea naturală” către care tind politic, social și cultural națiunile europene, ci o structură artificială, construită cu multă migală și grijă în beneficiu reciproc. Cu cât acceptăm mai repede această stare de fapt, cu atât vom realiza mai curând că după Brexit, sarcina statelor din Uniunea Europeană nu este să „salveze unitatea aflată în pericol a Europei” ci să regândească și să reinventeze întreaga construcție.

Numai credincioșii fideli în mitul „europenității” fundamentale au putut să își imagineze după referendumul din iunie anul trecut că, în afara UE, Marea Britanie nu poate supraviețui și va înceta să existe când adevărul era exact pe dos: când o entitate de mărimea, puterea și importanța Marii Britanii părăsește o structură suprastatală artificială (admirabilă dar artificială) cum este UE, atunci cea aflată în pericol de dispariței este construcția europeană. Deîndată ce această stare de lucruri este asumată, atunci este limpede că întreaga UE trebuie regândită și restructurată pentru a o adapta la noile realități și pentru a preveni o nouă defecțiune care riscă să arunce în aer totul.

„Modelui social european” nu poate fi salvat decât cu sacrificarea Europei

Nu aceasta este însă gândirea dominantă la Bruxelles și în capitalele vechii Europe, unde prioritatea nu este reconceptualizarea Europei și refacerea ei din temelii, ci salvarea a ceea ce mai poate fi salvat. Iar acest „ceva” a cărui salvare este căutată, singurul lucru care contează acum pentru vechii europeni, elefantul din încăpere despre care nu vrea să vorbească nimeni pentru că nu este politic corect este „modelul social european” în care cetățeanul vest-european se bucură de o mulțime de beneficii generoase care încă (îi) garantează o bunăstare de care nu se bucură aproape nimeni în lume.

Criza economică și politicile de austeritate au zdruncinat serios modelul social și au accelarat ascensiunea populiștilor, dar elementul central care stă la baza mișcărilor anti-UE este imigrația. Criza siriană nu a fost decât ultima picătură, dar adevărata problemă cu care se confruntă Europa Occidentală este imigrația internă, mai exact dinspre țările sărace din Est spre țările bogate din Vest.

Ca să fie clar, problema nu este diferența între PIB-ul Franței și cel al României, ci între „plasele de siguranță” de care se bucură cetățeanul francez în comparație cu cel român. Amenințarea reprezentată de imigranții intraeuropeni pentru modelul social a fost unul dintre principalele argumente ale Brexit-ului și de aceea, politicieni precum Nigel Farage au atacat cu precădere imigrația provenită din România și în general din Est în vreme ce o îmbrățișa ipocrit pe cea din India sau Pakistan. Motivul este simplu. Imigranții din India sau Pakistan nu ar beneficia decât de drepturi minime în vreme ce românii și polonezii ar fi avut toate drepturile ce decurg din calitatea de cetățeni europeni. A-i acuza pe britanici de xenofobie ar fi o greșeală pentru că dacă grija față de beneficiile sociale este o probă de xenofobie atunci aproape toată Europa de Vest, ar trebui acuzată de xenofobie. Este plină presa din Vest despre cazuri de „turism social” practicat de imigranții din România sau alte state și, deși fenomenul nu este nici pe departe atât de răspândit încât să pună în pericolul modul de trai al occidentalilor, el este perceput ca o amenințare și această percepție se reflectă politic în votul pentru populiștii anti-UE.

În consecință, atunci când vorbesc despre salvarea unității UE, liderii vest-europeni se referă de fapt, la salvarea modelului social european. Iar acesta nu poate fi salvat decât prin acceptarea unor standarde diferite sau, mai exact, a unor indicatori diferiți pentru echitatea și justiția socială între Vest și Est. Angela Cristea, șefa Reprezentanței Comisiei Europene la București a afirmat că „avem nevoie de mai multă justiție socială”. În România, aceasta este, dacă nu o lozincă fără substanță, atunci un deziderat pe termen mediu și lung.

Pe termen scurt, Vestul nu mai are răbdare ca România să genereze mai multă justiție socială, iar soluția, singura soluție pentru a nu rupe de tot Uniunea este Europa cu mai multe viteze, cercuri concentrice, multistratificatată, multietajată etc. Oricum ar fi numită, scopul este prezervarea modelului social al nucleului dur. „Integrarea aprofundată” a statelor care „vor să facă mai mult” va avea o dimensiune socială și după opinia mea va fi principalul criteriu de acceptare a unor membri noi în noul club european restrâns. Nu „dorința de mai multă Europă”, nici măcar apartenența la euro, ci un standard social minim pe care economia statului aspirant să o poată suporta fără să arunce în aer echilibrele macroeconomice așa cum a făcut Grecia.

În aceste condiții prima sacrificată va fi libertatea de circulație a forței de muncă care, chiar dacă nu va fi anulată, va fi restricționată cel puțin în interiorul statelor din nucleul dur. Pentru a putea face asta vor trebui suspendate ori rescrise regulile spațiului Schengen. Polonezii au reușit să scoată din declarația finală ce urmează să fie adoptată sâmbătă formulele prea restrictive și au impus menționarea caracterului deschis oricărui aspirant al oricărui grup supraintegrat ce se va forma în UE, precum și condiția ca formarea acestora să se facă în baza tratatelor existente. Or acest din urmă lucru este aproape imposibil. Schengen este numai un exemplu, dar dacă statele din cercul interior vor o integrare aprofundată cu o politică socială unificată, atunci vor avea nevoie de un buget comun, diferit de bugetul comunitar larg al UE-27, realizat printr-o politică fiscală comună de care să fie responsabil un ministru de Finanțe unic etc. Toate aceste măsuri necesare pentru unificarea politicilor bugetare, fiscale și sociale vor duce mai devreme sau mai târziu la modificarea Tratatelor. Cât privește „ușile deschise” ele vor fi larg deschise probabil pentru Danemarca și Suedia, țări cu sistem sociale peste media UE, dar vor fi ferm închise și încă pe termen nedeterminat pentru țări ca România.

Ce trebuie să facă România

În primul rând să accepte ca premisă că drumurile în Europa Unită se vor despărți. A discuta acum despre federalizare, „mai multă Europă” etc, ar fi un semn de gravă inadecvare. Dacă ar dori ca România să nu rămână la periferia Europei în perpetuitate, liderii politici ar trebui să convină asupra unor măsuri obligatorii de reformă structurală nu să se lamenteze jalnic precum Tăriceanu că „România este discriminată în UE prin menținerea MCV”. MCV este un mecanism de menținere a unei administrații corupte și incompetente în limitele funcționale minime, și ar trebui trecut la plusuri. Tăriceanu se plânge însă de discriminare pentru că știe că tot ceea ce face guvernul pe care îl girează a apucat ferm în direcția opusă integrării europene.

Redistribuția în România este făcută prost și ineficient pentru că diferențele dintre săraci și bogați au crescut, dar chiar și așa defectuoase cum sunt, programele sociale românești tot generează anomalii cum ar fi scăderea numărului de oameni activi care își caută un loc de muncă. Sunt pline programele de știri de cazuri de patroni care încearcă să deschidă afaceri și au probleme să găsească angajați. E plină țara de asistați sociali care muncesc la negru. Fără o creștere a populației ocupate, producția în România nu poate să crească și, ca atare nu poate crește nici productivitate și competitivitatea. Pentru asta este nevoie de reforme structurale care să stimuleze și să protejeze munca.

Or guvernul României a apucat-o ferm pe calea opusă: În loc de o creștere a producției, stimulează consumul prin măriri de salarii la bugetari, în loc să încurajeze patronii să creeze locuri de muncă, mărește salariul minim, în loc să încurajeze creșterea productivității și a competitivității, statul crează bariere inutile pentru antreprenorii locali și a început o vânătoare păguboasă a străinilor din multinaționale. După ieșirea Marii Britanii din UE, „farul” liberalismului, al capitalismului și al pieței a devenit Germania. Dacă România vrea să se apropie de centrul Europei ar trebui să urmeze mai îndeaproape modelul german atât în privința responsabilității fiscale și bugetare cât și a reformelor structurale, care să scoată România din actuala lâncezeală mortală și s-o transforme într-o economie productivă.

Altfel, nu vom plânge numai după unitatea pierdută a Europei ci după unitatea pierdută României. De mulți ani este vizibilă nu numai creșterea discrepanțelor dintre bogați și săraci ci și a decalajelor de dezvoltare din ce în ce mai mari între regiunile țării. Lăsând Bucureștiul deoparte, dacă Vasluiul și Teleormanul lui Dragnea rămân polii sărăciei, Clujul, Brașovul, Sibiul și Timișoara au devenit, prin infuzia de investiții străine centre economice puternice care generează bunăstare pentru întreaga regiune a Banatului și Transilvaniei. Și cu cât diferențele de bunăstare cresc, cresc și diferențele sociale. La anul sărbătorim 100 de ani de la Marea Unire, dar guvernanții noștri duc România în mod inconștient spre o ruptură socială în care regiunile mai dezvoltate vor putea la un moment dat să decidă să urmeze o cale diferită de celelalte după model european.