O altă odisee a timpului nostru

Titlul celei mai recente cărți a Sabinei Fa­ti, Ocolul Mării Negre în 90 de zile. Șapte țări, opt granițe și o lovitură de stat în prime-time (Humanitas, 2017), apelează un intertext cultural, in­vo­când discret renumitul ro­man al lui Jules Verne, Oco­lul pământului în 80 de zile. Cifra cu pricina apărea și în volumul anterior, Sin­gură pe drumul mătăsii (Humanitas, 2015,) în sub­titlu, 80 de zile, 15.000 de kilometri. Un prim aspect care decurge de aici ține de un pariu dificil pentru care stă emblematic contractul viatic al vic­to­rianului Phileas Fogg, însoțit de infa­ti­ga­bilul francez Passepartout, și anume, acor­dul aventurii cu punctualitatea sub forma unui hazard controlat. Se află aici o di­men­siune a spiritului occidental de a controla teritoriul prin intermediul unui ceasornic, acel ceasornic pe care-l reprezintă pro­gresul industrial, capacitatea de predicție a mersului trenurilor, și care încearcă să înscrie aventura pe un traseu controlat. În­să majoritatea teritoriilor pe care le tra­versează Sabina Fati posedă orice altceva în afară de ordine. Sunt teritorii neli­niș­tite, mișcătoare, teritorii ale unor acalmii temporare între două furtuni devas­ta­toa­re, stând într-un necontenit balans, în im­ponderabilitate. La rândul lui, traseul apa­re fracturat, cu sinuozități dictate de apa­riția unor frontiere noi, inexistente pe har­tă, dar care delimitează zone de conflict, teritoriile bântuite de violență, societăți în derivă. Spre exemplu, pentru a ajunge de la Mariuopol, oraș devenit ultimul bastion ucrainean în fața expansiunii rusești, la Rostov pe Don, de care o despart 150 de ki­lometri, Sabina Fati trebuie să facă un ocol de 1.000 de kilometri, pe la Harkov, pentru că zona dintre cele două localități e una de conflict, un no man’s land.

Pe de altă parte, această cir­cum­ambulațiune convoacă istoria unei lumi care înconjoară Marea Neagră, o civilizație a mării, mai precis, locul geometric unde „lu­mile“ s-au întâlnit, fie în conflict, fie într-un dialog intermitent, îmblânzit de co­merțul care l-a ocazionat. Istoria Mării Negre este una de tip conglomerat, intersectând des­tinal și politic venețieni, genovezi, greci, bi­zantini, englezi, francezi, germani, ruși, ucraineni, cazaci, evrei, turci, tătari, geor­gieni, moldoveni, români etc., pentru a nu intra în istoria triburilor răzlețite ve­ni­te din stepa asiatică, amestecate până la indistinct în marele malaxor al istoriei. Sabina Fati a readus la suprafață istoria lo­cului, una a unor tensiuni vechi, fiecare cu moștenirea ei. Aici ar fi apărut, preia au­toarea o sugestie, de pe vremea lui Mi­thridates, celebrul clivaj dintre Occident și Orient, amplificat de secole de dispută a supremației asupra mării și fixat ideo­lo­gic de fractura dintre Vestul capitalist și Es­tul comunist, așa cum a rezultat el în ur­ma celui de-al Doilea Război Mondial.

Abhazia și Osetia de Sud, cele două state fantomă, așa-zis independente, controlate de ruși, nu sunt recunoscute la nivel in­ter­național, cetățenii lor trăind în atmosfera de incertitudine și provizorat din teri­to­riile de ocupație. În Peninsula Crimeea, par­tea recent ocupată a Ucrainei, Rusia prac­tică o tactică de epurare etnică, o te­roare lentă și eficace, fă­când să dispară peste noap­te cetățeni tătari, dublată de o naționalizare mascată, confiscarea bunurilor și rui­narea afacerilor acestora prin intervenția dis­cre­țio­nară a instituțiilor statului controlate de ruși. Ex­plo­rarea acestor teritorii se des­chide spre aventură și risc, ambele ingrediente con­figurează o mică odisee, unde Ulisele modern este o femeie devotată profesiei sale, mânată de curiozitatea care i-a făcut pe europeni să descopere lumea. Autoarea a surprins „la cald“ momentul loviturii de stat eșuate din Turcia, dar și numeroasele clivaje în interiorul societății turcești.

Cartea Sabinei Fati este rezultatul unui mon­taj aproape cinematografic al unor tem­poralități heterogene, cu focalizări diferite, de la aproapele detaliului sem­ni­fi­cativ, al decupajului cotidian, al atomului de banalitate la departele configurării ta­bloului istoric, al reflecției geopolitice, al atmosferei. O carte palimpsest, alternând straturi de istorie, de la cea a primelor porturi-colonii grecești și romane la cea pe care „o scriu“ marile puteri zonale, Im­periul Țarist, Imperiul Otoman, Imperiul Bizantin sau orașele cu vocația hege­mo­ni­că a comerțului maritim, Genova, Veneția, de la istoria celui de-al Doilea Război Mon­dial la cea pe care o face Uniunea So­vietică, în dorința sa de expansiune neli­mi­tată, până la istoria recentă a conflictelor înghețate sau active din zona Peninsulei Crimeea. Peste aceste straturi stau cele ale is­toriei orale, pe care Sabina Fati o în­re­gis­trează nu numai prin contactele stabilite anterior, ci și prin cele ocazionale. Dea­supra se așază foița cea mai delicată și mai rafinată, aceea a literaturii, ca formă de dramatizare a istoriei locului, a unui stil de viață, captând un aer al timpului, re­flexul mentalitar și toate evanescențele, ine­fabilele și imponderabilele care con­fi­gu­rează viața secretă a unui loc, intimitatea lui cea mai profundă. Toate aceste straturi revendică multipla calificare a autoarei, ca istoric propriu-zis, istoric al ideilor politice - Sabina Fati este absolventă a Șco­lii Naționale de Studii Politice și Ad­minis­trative, cu un doctorat în istorie -, jur­na­list și nu în ultimul rând ca scriitoare edu­cată la școala marii literaturi, de unde și numeroasele referințe livrești folosite ca turnesol pentru înțelegerea actualității po­litice, a tipului de cultură și civilizație în­tâlnite. De la Svetlana Aleksievici la Lud­mila Ulițkaia, de la Isac Babel la Ilf și Pe­trov, neocolindu-i însă actualitatea lite­ra­ră, avem reperele menite să fixeze un pro­fil identitar.

Sabina Fati este însă, înainte de toa­te, un jurnalist al cărui de­mers o situează alături de un Ro­bet Kaplan, cu recentul său vo­lum În umbra Europei. Două răz­boaie reci și trei decenii de călătorie prin România și dincolo de ea, sau de un Timothy Garton Ash cu The Magic Lan­tern: The Revolution of 1989 Witnessed in Warsaw, Budapest, Berlin, and Prague. Puncte de vedere dintre cele mai diverse aran­jate într-un montaj febril, cu in­ter­ti­tluri captivante, vizează teme esențiale, in­terogații obsedante, identități rănite, ten­tativele unor clarificări dureroase peste ca­re strecoară paradoxurile terminale ale unor societăți în derivă, bântuite de spec­trele unor neliniști reînviate. Observațiile fulgurante de o extraordinară acuitate ale autoarei în marginea unor episoade sesi­zate fixează reflexul mentalitar topit în ges­ticulația cotidiană. Afișând un com­por­tament îndrăgostit, o frumoasă doamnă se desparte de un bărbat înainte de urcarea în tren la Cetatea Albă, un alt bărbat o aș­teaptă la Odesa și doamna își reia cu na­turalețe aerul îndrăgostit, pășind grațios în filmul unei vieți alternative. Scena e vizibilă datorită sensibilității de romancier cu care Sabina Fati e înzestrată: „Lumea ei e duală, ca locul în care trăiește, unde oamenii au învățat că nimic nu e simplu, drept și loial. Unde totul e provizoriu, in­termediar și unde fiecare încearcă să-și țeasă propria plasă de salvare“. Ceea ce te face să citești pe nerăsuflate cartea Sa­binei Fati mi se pare că vine din ca­pa­ci­tatea de a prinde în detaliul relevant toc­mai un stil de viață, acest contur idelebil, particular al identității profunde a unui loc. Odesa, orașul între „succes și sinu­ci­dere“, cum îl numește istoricul Charles King, este „orașul bancurilor“, altfel per­fect organizat de mafia evreiască, totodată orașul imortalizat nu doar de filmul lui Eisenstein, Crucișătorul Potemkin, cu sce­na pe cât de grandioasă, pe atât de fictivă a masacrului de pe treptele construite de arhitectul italian Boffo, dar și de mafiotul Benia Krig, personajul memorabil al lui Isac Babel, sau de Ostap Bender, per­so­na­jul emblematic al lui Ilf și Petrov, această combinație remarcabilă dintre un escroc și un visător, proiectând un vis occidental decadent într-un miraj oriental.

Sabina Fati este, în plus, un ex­celent pictor peisagist de peisaje urbane, unele cu vedere la mare, cartea sa însoțită de fotografii fă­cute locurilor și oamenilor deo­potrivă deschide spre vizual. Nu atât veri­dicitatea descrierii este captivantă, cât efec­tul de atmosferă pe care-l împrumută marinelor lui Aivazovski. Descopăr ceva fa­miliar în „aerul“ acestor peisaje: ames­tecul de mizerie și kitsch, decorul ruinist, dizolvarea lentă, amnezică în modestii pro­vinciale, statuile unor măreții sau fra­ter­nizări încărcate de echivoc, nostalgiile picurate de un acordeon, piețele unde se vând artefactele unor apuse glorii im­pe­riale etc. O delectabilă apocalipsă în care plutesc în derivă resturile naufragiilor ma­rilor utopii a făcut parte și din peisajul Ro­mâniei postdecembriste. Cartea Sabinei Fati operează fără voie o întoarcere în timp care se insinueză nelămurit din aces­te peisaje urbane sau poate că este mult mai mult decât am putea crede ceea ce avem în comun cu aceste popoare, dincolo de marea care ne unește și ne desparte, o sen­sibilitate formată de experiența efe­me­rității și a eșecului, de frumusețea mării și a intangibilelor ei orizonturi.