Pisicile ministrului Justiției

Ministrul Justiției, Tudorel Toader, a anun­țat că vrea să îi monitorizeze „atent“ pe pro­curori pentru ca „să respecte limitele de competenţă și să evite transformarea acţiunilor anticorupție în­tr-un pericol pentru buna funcționare a democraţiei și pentru respectarea drep­turilor şi libertăţilor fun­damentale“.

Dacă e să analizăm ad-litte­ram, asta înseamnă a ur­mă­ri atent cum se fac an­che­tele în toate dosarele an­ti­co­rupție. Ar însemna ca mi­nistrului să i se raporteze când se în­ce­pe urmărirea penală într-un dosar, îm­po­triva cui se declanșează urmărirea penală (ca să poată el aprecia competența), când se dispun interceptări, rețineri, când se cer arestări, pentru ca ministrul să poată cântări și să poată lua măsuri pentru a evita transformarea acțiunilor anticorupție în „pericol“ pentru democrație. Dacă s-ar proceda așa, s-ar mai respecta in­de­pen­dența procurorilor? Evident, nu! Și totuși, cum își poate exercita ministrul Justiției atributul constituțional de „autoritate“ asupra procurorilor?

Pentru a răspunde la întrebare trebuie să analizăm ce mijloace legale are ministrul Justiției pentru a ține sub control (a mo­nitoriza atent) activitatea procurorilor.

Din organigrama Ministerului Justiției a dispărut Direcția Inspecție, prin care, în anii ’90, ministrul Justiției îi putea an­che­ta direct pe magistrați – procurori și ju­decători - și îi putea sancționa disciplinar. Acum, Inspecția Judiciară este o instituție care acționează independent, chiar dacă fa­ce parte din structura Consiliului Su­pe­rior al Magistraturii. Însă, în orga­ni­gra­mă, ministrul Justiției are un corp de con­trol. Numai că această structură, dacă e să o raportăm la textul legii, nu poate controla pro­fe­sionalismul procurorilor, ci poate evalua date statistice, rapoarte sau modul în care șefii parchetelor ges­tio­nea­ză bugetele, baza materială și resursele umane.

Legea organică, de or­ga­ni­za­­re judiciară (Legea 304/ 2004), spune că ministrul Jus­tiției își poate exercita controlul asupra pro­cu­ro­ri­lor prin procurori anume de­sem­nați de procurorul ge­neral al României, de șe­fii DNA și DIICOT și de pro­curorii ge­nerali ai parchetelor curților de apel, în funcție de structura din care face parte cel supus controlului. Legea nu a prevăzut cum pot fi desemnați procurorii care tre­buie să-i controleze pe însuși pro­cu­rorul general al României și pe șeful DNA. Este o scăpare legislativă? Nu, pen­tru că nu­mi­rea acestora, ca și demiterea lor, are pro­cedură specială, în care mi­nis­trului Jus­tiției îi revine doar atributul „pro­punerii“. Astfel, ministrul Justiției poa­te propune CSM demiterea lor (mo­ti­vată!), care, la rându-i, o transmite preșe­dintelui țării, du­pă ce o avizează. Numai președintele ță­rii poate decide demiterea șefilor par­che­telor.

Ministrului Justiției îi rămân doar două mij­loace de monitorizare: fie direct, prin în­sărcinarea unor funcționari din cadrul corpului său de control, fie indirect, prin sesizarea Inspecției Judiciare. Cum poate monitoriza direct ministrul Justiției? El poa­te cere Parchetului sau DNA-ului in­for­mări periodice, pe care le poate analiza. De asemenea, poate urmări câte achitări dau instanțele de judecată în dosarele pe­nale sau poate analiza cazuri punctuale se­sizate de presă sau direct de cetățeni și apoi poate sesiza CSM.

În privința achitărilor pronunțate de ins­tanțele de judecată, le poate lua în con­si­de­rare doar pe acelea care se pot imputa di­­rect procurorilor, deoarce mai există achi­tări pronunțate și din cauza mo­di­fi­cărilor legislative, care, în penal, sunt va­labile și pen­tru trecut, deoarece func­țio­nea­ză prin­ci­piul legii mai favorabile pen­tru inculpați.

Dacă vor exista achitări într-un procent de până la 25% (media de achitări dată ca exemplu într-un studiu al Băncii Mon­diale), ministrul nu are argumente să pro­pună demiterea procurorului general și a șefei DNA. Doar dacă există achitări, să zi­cem, de peste 40%. Or, DNA înregistra în 2013 o rată de achitări de până în 10%. Acest procent a crescut anul trecut până la 10,5% fie în urma anulării unor probe (spre exemplu, anularea unor interceptări făcute cu sprijinul SRI, considerate ne­cons­tituționale de către CCR), fie prin re­de­finirea infracțiunii de „abuz în ser­viciu“, infracțiune limitată de aceeași Curte Constituțională doar la încălcarea le­gislației primare (lege, ordonanță sim­plă, ordonanță de urgență).

Pentru monitorizarea indirectă, prin sesi­zarea Inspecției Judiciare, ministrul tre­buie să aibă cazuri concrete de abuzuri ale procurorilor, pe care să le circumscrie în­călcării unor articole din statutul magis­tra­ților sau din codul deontologic al acestora. În caz contrar, Inspecția este obligată să claseze sesizarea.

Din analiza de mai înainte se observă că le­giuitorul a protejat independența pro­cu­ro­rilor de eventuale imixtiuni ale politicului, ce se pot exercita prin ministrul Justiției.

În finalul raportului său, ministrul Tudorel Toader a lansat amenințarea/aver­tis­men­tul: „Rezultatele negative pe linia acestei raportări pot repune în discuție în viitor, în raport de faptele constatate, opor­tu­ni­tatea revocării conducătorilor insti­tu­ții­lor vizate ori a altor măsuri insti­tu­țio­nale, în conformitate cu Constituția și le­gea“. Numai că „rezultatele negative“ pe li­nia raportării sale, adică raportarea ac­ti­vității parchetelor la o decizie a CCR, ac­ționează numai pentru viitor, așa cum sin­gur a argumentat, deci nu este imputabilă șefilor parchetelor.