Neoportunitățile lui Dragnea și Toader

Ministrul Toader este un maestru al jocului pe­sedist la mai multe capete, atâtea câte cer opor^­tunitățile momentului. Toți au fost însă de­pășiți de avalanșa de neoportunități, așa că evaluarea a schimbat di­recția din mers, lăsând ușa de serviciu deschisă opor­tu­nităților viitoare.

Raportul a fost unul dur, de zi­ceai că nu rămâne piatră peste piatră din DNA și Kövesi va fi îngropată sub moloz, dar în final s-a dat o soluție răsucită cu 180 de grade. Ca și cum ar fi fost prinși în fla­grant, dar aparențele au fost salvate. Radicalii din coaliția penală își arată colții indignării și-l pun la stâlpul infamiei pe Tudorel pentru „lașitatea“ și „slugărnicia“ lui, liderii coaliției își „reperează“ onoarea, mâ­râ­in­du-și ostentativ nemulțumirea în prime-ti­me, susținătorii DNA răsuflă ușurați. Dar piesa a fost prost regizată și publicul deja tropăie.

Textul și rezultatul evaluării erau dinainte negociate și știute, greu de crezut că pe Toa­der l-au lovit independența și conștiința, e clar că bossul Dragnea și-a dat acordul. Cine­va, cumva l-a făcut să priceapă că declan­șa­rea procedurii de revocare a procurorilor șefi îi va crea complicații cât nu poate să numere și să ducă. Oportunitatea nu era coaptă. Plus că recidiva se pedepsește mai aspru.

La nici o lună de la Abrogata 13, de la efor­tu­rile de a calma spiritele și a convinge Comisia Europeană, ambasadele și lu­mea bună că totul nu a fost decât comunicare greșită și oră nepotrivită, revocarea lui Kövesi și a lui Lazăr ar fi fost demonstrația clară că in­ten­țiile PSD au fost de la bun în­ce­put necurate. Ar mai fi avut careva vreun dubiu - din Bu­curești în Honolulu și până la Bruxelles - că băieții cu pro­bleme penale asta au poftit de fapt: să-și facă mendrele cu dosarele, co­durile penale și să pună DNA în par? Oricâte „derapaje“ și „abuzuri“ ar fi băgat ei pe țea­vă, nu i-ar fi crezut nimeni.

Criza declanșată de propunerea de revocare a celor doi ar fi fost parfum de tei în com­pa­rație cu cea din perioada Abrogatei 13. În pri­mul rând, protestatarii ar fi luat iarăși cu asalt Bucureștiul și alte orașe, cu consecințe chiar neprevăzute de data asta. În al doilea, chiar dacă CSM și-ar fi dat avizul, președintele Iohannis nu ar fi semnat. Și ce puteau face atunci? Să meargă la suspendare pentru în­călcarea indirectă a Constituției, așa cum re­comandă agitații de serviciu? Abia atunci să te ții criză! Oamenii în stradă, Iohannis cu pro­priul referendum pe masă, alai de Klemm, Timmermans și Comisie Europeană la ușile lor, televiziunile străine dând breaking-uri cot la cot cu teveurile lor, dar pe invers.

Varianta a doua ar fi fost să se resemneze cu refuzul lui Iohannis și să continue linșajul, să pună pe repede-înainte legea lui Tăriceanu în parlament, cea care îl scoate pe Iohannis din circuitul numirii și revocării procurorilor șefi. Dar astea le pot face oricum și fără ditamai scăn­dăloiul și (re)devoalarea relelor intenții. Mai mult ca sigur, găselnița contorsionatei eva­lu­ări a fost convenită cu factorii de de­ci­zie, ori­unde s-ar afla ei. Pohta ce-au pohtit a trebuit să fie amânată, dar pentru le a face cre­dibilă ce­darea, n-aș exclude ca Tudorel Toa­der să fie sacrificat, chit că i-a ajutat să evi­te o criză care le putea fi fatală. Oricum, sco­pul poate fi atins și apăsând și pe alte butoane.

Două sunt mai importante decât altele: Curtea Constituțională și parlamentul. Ambele sunt în mâinile coaliției PSD-ALDE. Dar dacă Legis­la­tivul mai poate fi criticat, contestat și îi pot fi trimise înapoi legile, Curtea e dea­su­pra tu­tu­ror. E în stratosferă și nu poate fi atin­să de ome­neștile întrebări, de bătutul obra­zu­lui sau, doamne ferește, de DNA. Cine în­drăz­nește e scăr­mănat în piața publică, reclamat și trimis pe tavă la Inspecția Judiciară a CSM. Curtea a ajuns instrumentul perfect, din mo­ment ce nimeni nu-i poate pune la îndoială în­țeleptele decizii. O dezincriminare colo, un penal lăsat liber la vârful guvernului, o re­du­cere de pe­deap­să maximă dincolo, un prag va­loric la abu­zul în serviciu și durerile de cap ale PSD dispar ca prin farmec și pentru tot­deauna.

Cum România e sau, în tot cazul, a fost plină de binoame care de care mai faimoase - PSD-PNL, SRI-DNA, Băsescu-Udrea -, e nor­mal ca tren­dul să se mențină. Vedem în­cro­pindu-se un nou binom a cărui celebritate chiar ar fi de ne­ega­lat: CCR-majoritatea par­la­mentară PSD(ALDE). Deocamdată, e în faza incipientă. Majoritatea parlamentară se au­to­pro­clamă orwelian pri­ma dintre puterile sta­tului, are controlul și decizia absolută asupra legilor, iar Curtea este deja instanța supremă a acestora.

Eficiența prezumtivului binom poate fi zdro­bi­toare. Ce votează majoritatea e validat de Curte, în caz că reclamă careva, ce reclamă adve­r­sa­rii ei e invalidat. Iar dacă se întâmplă ca de­ci­zia CCR să nu fie suficient de clară, de apli­ca­bilă scopului, se va găsi cineva să ridice o ex­cepție, cum a făcut Bombonica în dosarul Drag­nea de la Înalta Curte, care vrea prag la abuzul în serviciu. Cel din OUG 13, evident. Co­o­perarea poate merge însă cu mult mai de­parte. Și până acum, parlamentul și guvernul nu s-au sfiit să rupă băierile deciziilor CCR, să le extindă în legislație după cum le dictau in­te­resele. La fel, Curtea nu a avut reticențe în a se pronunța dincolo de sesizările primite, lărgind cadrul și legiferând. Altfel spus, ce nu poate parlamentul, rezolvă Curtea și invers. Cine își poate dori mai mult?

Revocarea procurorilor șefi ar fi fost in­con­ști­ență curată pentru PSD, din moment ce obi­ec­tivul mai larg poate fi atins prin mijloace mai eficiente și mai sigure. Ușa de serviciu pentru oportunitățile viitoare, cum tot explică penalii și liderii lor, a rămas deschisă. Pe aco­lo poate intra aproape nevăzut noul binom.