Cum va prezida România sfârşitul Europei

 Iar lucrul acesta nu îl spunem fiindcă România, o ţară care cu doar trei decenii în urmă se zbătea fără speranţe, izolată sub tirania unui regim mizerabil, în afara tuturor aranjamentelor ordinii occidentale, va ajunge atunci să pre­zideze Consiliul Uniunii Europene, adi­că cea mai puternică structură decizională a Europei integrate, ci pentru că în timpul acestei preşedinţii Uniunea cu 28 de sta­te membre va dispărea, prin ieşirea efec­tivă a Marii Britanii. Este, într-adevăr, o ironie subtilă a istoriei acestui continent, ca mo­mentul în care conducerea UE va fi pre­lua­tă de o fostă ţară comunistă să coin­cidă cu plecarea din blocul comunitar a Ma­rii Bri­tanii, a doua putere economică din Eu­ro­pa, creuzetul marilor doctrine ale ca­pi­ta­lis­mului, liberalismului şi demo­cra­ţiei.

Dacă mai punem la socoteală şi alegerile pen­tru Parlamentul European, în mai sau iunie 2019, care vor capta atenţia presei şi in­teresul politic, cu tot ce înseamnă pe­ri­oa­da preelectorală şi campania propriu-zi­să, avem deja imaginea unei agende pre­sta­bilite a primei jumătăţi a anului. Lu­crul acesta e şi bun, şi rău pentru pre­şe­dinţia românească a Consiliului UE. Bun, pentru că va exista o implicare la „foc ma­xim“ a tuturor instituţiilor europene (Co­mi­sia, Parlamentul, Consiliul European) im­plicate în procedurile de organizare a ce­lor două mari momente politice men­ţionate, rău pentru că vizibilitatea publică imensă a exit-ului britanic şi a alegerilor europene va pune în umbră orice efort al României de a impune în opinia publică o agendă specifică a preşedinţiei. Despre ce altceva relevant se va mai putea oare dis­cuta, ca tematică europeană, în primul se­mestru al lui 2019, decât despre primele efecte economice şi sociale trăite ale Bre­xit-ului, de o parte și de alta a Canalului Mânecii, sau despre tendinţele de vot ale cetăţenilor europeni?

Imediat după 1 ianuarie 2019, liderii și partidele europene îşi vor amplifica vocea. Fiecare îşi va striga partitura, în propria cheie ideologică. În toată această „ne­bu­nie“ politică europeană, România îşi va fa­ce apariţia la butoanele Consiliului UE, pre­supunem cu timiditatea, con­for­mis­mul, festivismul şi formalismul binecunoscute ale guvernelor de la Bucureşti faţă de mai marii Europei. Desigur, până la un punct, o asemenea atitudine este oarecum fi­reas­că pentru un debutant, care se mai şi ştie plin de slăbiciuni interne şi vulnerabil la capitolul credibilitate externă. Too many skeletons in the closet, obişnuiesc să spu­nă americanii, pentru a sugera cuiva să stea în banca lui şi să păstreze un precaut low profile. La urma urmei, nici nu aş fi deo­sebit de critic faţă de o asemenea ti­miditate politico-diplomatică a României la preşedinţia Consiliului, riscurile de­cur­gând din a ne da în spectacol fiind oricum mai mari decât riscurile din scenariul de a avea o preşedinţie discretă.Şi asta nu e tot. Să nu uităm că România, la rândul ei, va fi în plin an electoral. Din­colo de alegerile europene din primul se­mestru, ceea ce va apăsa desigur asupra exer­ciţiului public şi de imagine al pre­şe­dinţiei româneşti a Consiliului UE va fi pre­campania pentru alegerile pre­zi­den­ţia­le din noiembrie 2019, în care putem pre­supune că tandemul PSD-ALDE va critica intens activitatea preşedintelui Iohannis, pentru a-l împiedica să capitalizeze elec­to­ral în timpul mandatului european, iar opo­ziţia, la rândul ei, de ce nu?, va fi ex­trem de „vigilentă“ cu prestaţia gu­ver­nului, taxând zgomotos orice minus în de­rularea tehnică a preşedinţiei. Nu e greu de imaginat care vor fi relaţiile între prin­cipalii actori politici din România în anul alegerilor prezidenţiale.

Este prematur să spunem care vor fi te­me­le și prioritățile de atunci ale Uniunii și, mai ales, care va fi contribuția specifică a României. Vom face parte din Trio-ul Ro­mâ­nia-Finlanda-Croaţia (1 ianuarie 2019 – 30 iunie 2020). Ceea ce știm sigur este că, de exemplu, în primul semestru din 2019 va avea loc negocierea Cadrului Financiar Multianual 2021-2027, un dosar de interes major pentru Uniunea Europeană, cu o miză imensă. Dacă ne gândim că România nici nu face parte din Eurogrup și că este o economie atât de mică în raport cu ma­rii contributori, putem înțelege de pe acum cam care va fi rolul real al reprezentanților noștri de la Ministerul Finanțelor (de a face oficiile de moderatori la Bruxelles și de a da cuvântul celor care contează cu ade­vărat), dincolo de caracterul pompos al termenului de „președinție“. Dar să nu fim exagerat de critici, lucrul acesta li se în­tâmplă tuturor țărilor cu economii mici din Uniune, care se plasează cam de la lo­cul 15 în jos în clasamentul PIB-urilor. Am dat doar un exemplu.

Una peste alta, aș rezuma obiectivul de bun-simț pe care l-ar putea avea România la președinția Consiliului UE din 2019: să se comporte normal, discret, eficient, ca o țară europeană matură, din categoria ei de pretenții, care-şi ştie lungul na­su­lui dar nu este umilă, fără să iasă cu nimic în evidență și fără să facă greșeli deranjante, greşeli care să le amintească celorlalți regretele pe care le-au avut față de aderarea con­si­derată „prematură“ a Ro­mâ­niei și Bul­gariei, în 2007. Ar putea fi cea mai fru­moasă performanță europeană a României ca stat membru al Clubului, alt­fel spus, ade­vărata integrare a Bu­cu­reş­tiului în nu­cleul noii UE-post Brexit care se va naşte în mandatul nostru.