Trump – „schimbare la față“?

A devenit Donald Trump, într-un răstimp de nu­mai câteva zile, dintr-un izolaționist, un in­ter­ven­ționist, precum președinții Bush senior, Clin­ton, Bush junior și chiar, parțial, Obama? „Make America great again“ trece acum prin inter­ven­ționism umanitar, acționând contra celor vi­no­vați de crime împotriva umanității și crime de război cu rachete Tomahawk, care au bombardat o bază siriană de lângă Homs? Imaginile – ce-i drept, teribile – ale bebelușilor anterior uciși de gazul sarin în Siria, foarte verosimil de bombele lui Assad, l-au determinat pe președintele ame­rican într-o noapte să abandoneze „trum­pis­mul“? A abandonat el, pe neașteptate, șansa unei prietenii politice cu Putin, aliatul lui Assad? Cu numai câteva zile în urmă, secretarul de stat Tillerson admitea că eliminarea lui Assad nu mai e o prioritate; câteva fotografii, pare-se, au schim­bat totul, deși mărturia lor nu făcea să ada­u­ge decât ultima tușă – foarte neagră, desigur – la un tablou și așa oribil, cu sute de mii de morți, milioane de refugiați și o țară distrusă.

Am fi, desigur, bucuroși dacă America „s-ar în­toarce din nou pe teren“, dacă ar reîmprospăta re­lațiile cu aliații, deopotrivă din Europa și din restul lumii, indicându-le, fie și prin acest bom­bardament scurt și în mod deliberat limitat în consecințe directe, că nici vorbă să se retragă în iluzoria fortăreață a lui „America first“. Ne-ar plăcea să credem că acțiunile de destabilizare și de subversiune ale Rusiei vor fi mult mai ferm descurajate. De altminteri, răspunsul unanim po­zitiv, de susținere a acțiunii americane din Siria, sosit de la aliații NATO, inclusiv România (fără a-i mai aminti pe aliații din Orientul Mijlociu), nu-i decât expresia diplomatică a speranței că, odată consiliat de valoroșii strategi militari, ge­ne­ralii Mattis și McMaster, „trumpismul“ începe să devină, pe plan extern cel puțin, tot mai asi­milabil unei linii mai tradiționale de în­di­guire.

Și totuși, convertirea a fost prea rapidă pentru a nu ridica întrebări și a nu crea nedumeriri.

În primul rând, schimbarea bruscă de direcție e autentică ori e numai o operațiune de PR? Au fost „bebelușii sirieni uciși“ doar pretextul cău­tat de mai multă vreme sau, într-adevăr, pică­tu­ra care a umplut paharul? Utilizarea armelor chi­mice, interzisă chiar și în timp de război de Con­venția de la Geneva, rămâne totuși o „linie ro­șie“. Oricum, din punct de vedere al PR-ului, ac­țiunea a fost strălucită: înghesuit acasă pentru presupuse relații prea bune cu Rusia și Putin, hărțuit de presa liberală, incapabil să convingă un Congres dominat de republicani să-i treacă planul de înlocuire a Obamacare, blocat de jus­tiție în planurile antiimigraționiste, Trump iese deo­camdată triumfător: avertizează regimul As­sad, plasează Rusia în defensivă și mai ales dă de înțeles că Statele Unite nu vor ac­cep­ta să fie scoase din ecuația siriană. Dis­cuțiile ce vor avea loc săptămâna aceasta între Tillerson și Lavrov la Moscova au toate șansele să fie pline de un nou conținut. Presa liberală, în general, i-a devenit mai favorabilă, alia­ții îl susțin. Iar alegerea mo­men­tu­lui loviturii – exact în timpul vizitei președintelui Chinei, informat despre eveniment chiar de Trump, se pare - trimite și ea un mesaj puternic. E de notat simplul fapt că discuțiile ame­ricano-chineze n-au fost întrerupte de criză, că s-au desfășurat într-o at­mosferă cordială, chiar fără a oferi deo­camdată mai mult decât niște an­gajamente de viitor. Dar - și asta e im­portant – ele au sosit după salva de declarații antichineze ale pre­ședin­telui Trump din campania electorală și chiar de după ea!

Întrebarea e ce va urma: Assad, de­si­gur, nu va cădea acum, iar Rusia nu-l va lăsa prea ușor din mâini. E greu de imaginat o intervenție mai sub­stan­țială a Americii de pedepsire a lui Assad, fără a risca o confruntare di­rectă cu Rusia. Pe de altă parte, știm că rușii au fost informați din timp de iminența atacului și că nu și-au activat sistemele antirachetă. Există o înțelegere secretă dintre cele două părți, pe care retorica de su­pra­față n-o poate complet acoperi? Au înghițit rușii un hap amar și l-au lă­sat pe Assad descoperit?

Versatilitatea lui Trump e cunoscută de mult. În condițiile de față, e ea su­plețe tactică sau lipsă de perseve­ren­ță? De data asta, i-a ieșit jocul. Dar mai departe? Acum a schimbat linia brusc, profitând de o situație favo­ra­bilă. Și-a surprins adversarii, a strâns rândurile aliaților, a izolat Rusia, a re­poziționat strategic Statele Unite. Mai ales, însă, s-a repoziționat pe si­ne, ară­tând că trebuie luat în serios și că e imprevizibil într-o măsură mai ma­re decât le place îndeobște can­ce­la­riilor. Dacă Putin într-adevăr a avut un rol la alegerea lui (pe care oricum știm că a dorit-o), cred că acum n-are motive să fie prea mul­țumit.