Legea salarizării și impozitul global, riscuri majore

1. Cât costă de fapt creșterea salariilor bugetarilor prevăzute de noua Lege a salarizării unitare? 10 miliarde pe an, cât anunță guvernul, sau 30 de miliarde? Cu cât va fi grevat PIB-ul și  de unde va lua guvernul banii necesari?

 

2. Calculele spun că, pentru a se ajunge la nivelul salarial prevăzut pentru anul 2022, ar trebui ca salariul minim pe economie să ajungă la 2.500 de lei. Care sunt efectele unei astfel de măsuri asupra economiei reale  și asupra mediului privat?

 

3. Una dintre soluțiile evocate este creșterea veniturilor la buget prin modificarea fiscalității - introducerea așa-numitului impozit pe gospodărie. Există o estimare a efectului asupra bugetului?

 

4. Majorările de salarii într-un sistem bugetar supradimensionat și nereformat, creșterea pensiilor, venituri bugetare insuficiente și incerte, corupție generalizată sună foarte similar cu scenariul grecesc. Care este riscul ca România să alunece în acest scenariu?

 

5. Cum va fi afectat bugetul de impozitarea zero a veniturilor de până în 2.000 lei?

 

 

 

Saltul salariului minim, un scenariu destul de fantezist

 

1. 10 miliarde pe an este estimarea gu­ver­nu­lui. E greu de spus în acest moment ca­re va fi impactul asupra bugetului, căci exis­tă foarte multe variabile. Spre exem­plu, nu există nici în acest mo­ment o situație precisă a nu­mărului de persoane în­­cadrate pe funcții și al sa­la­riilor aflate astăzi în pla­tă. Sigur, este legitim să ne pu­nem problema care e efor­tul bugetar pentru pu­ne­rea în aplicare a acestei legi. Al­t­fel, riscul e ca, după o scur­tă perioadă de apli­

BOGDAN HOSSU preşedintele Confederaţiei „Cartel ALFA“

care, să ne aflăm într-o situație si­mi­lară cu a altor legi, precum 284/2010, care s-a aplicat selec­tiv, ceea ce a contribuit la situația de haos din acest moment în sectorul bugetar.

 

Este nevoie de predictibilitate, precum și de voință politică pentru aplicarea unui astfel de proiect. Faptul că implementarea ei este eșalonată pentru șase ani, care prac­tic depășește cadrele actualului pro­gram de guvernare, introduce o mare do­ză de in­certitudine privind aplicarea legii în timp și în integralitate. Aplicarea creș­terii se face integral din primul an pentru unele sec­toare de activitate (sănătate, dem­ni­tari), în timp ce salariații altor sectoare be­neficiază de o creștere reală abia după anul 2020, ceea ce echivalează în bună mă­sură cu „blana ursului din pă­dure“.

 

Salariile în România, atât cele din sistemul public, cât și cele din sistemul privat, ca pro­­cent total din PIB, nu reprezintă decât 31,5%, cel mai mic nivel din toate statele UE, pe când media eu­ro­peană este de 47%. Așadar, există un ar­gu­ment se­ri­os în favoarea necesității creș­te­rii salariilor atât în sistemul public, dar mai ales în do­meniul privat, care se poate fa­ce numai prin deblocarea negocierilor colective.

 

Tot în termeni de procent din PIB, pentru pla­ta angajaților din sistemul public, dacă ne raportăm la Europa, unde media este undeva la 12%, la noi procentul este în jur de 8%, după o scădere constantă în anii ca­re au urmat aderării. Este la fel de ade­vărat că noi stăm prost și la capitolul co­lec­tare a veniturilor, prin urmare, creș­te­rea veniturilor angajaților din sistemul bu­ge­tar trebuie să se realizeze în paralel cu creș­terea nivelului de colectare și scoa­te­rea la lumină a economiei subterane.  

 

2. Proiectul prevede o creș­tere a salariului minim de 100 de lei pe an până în 2020 inclusiv, după care are loc un salt de 375 lei pe an în ur­mătorii doi ani, un sce­nariu destul de fan­te­zist, aș spune. Noi am pro­pus o creștere de 200 lei pe an, ceea ce este mai realizabil.

 

3. CNS Cartel ALFA a sus­ți­nut întotdeauna impozitul progresiv, care permite o re­dis­tribuire a valorii adăugate brute mai echi­tabilă la nivel de societate, cu condiția să se aplice  cota maximă ve­niturilor ce de­pășesc de 6-7 ori salariul me­diu pe eco­no­mie. Cu alte cuvinte, efor­tul fiscal al celor cu venituri mai mici va fi mai mic decât al celor cu venituri mai mari. La mo­men­tul actual, nu avem decât niște declarații politice privind înlocuirea filosofiei de im­pozitare, de la așa-zisa cotă unică la venitul global, așa încât nu putem avea un punct de vedere detaliat.

 

4. Nu ne aflăm în aceeași situație. Grecia are problemele pe care le are în principal pen­tru că datoria sa publică es­te de 300% din PIB. La noi, datoria pu­bli­că e undeva la 45% PIB. Mai mult decât atât, su­pra­di­men­sio­na­rea sistemului bu­ge­tar există doar la nivel de percepție pu­bli­că, în realitate lu­crurile nu stau chiar așa. Procentul de an­ga­jați la stat din total an­ga­jați este, con­form INS, de 15%, în con­di­țiile în care pen­tru țările OECD media este de 21%. Spre exemplu, în țările nordice, pe care le invidiem ca model social, peste 30% din angajați (deci dublu ca procent fa­ță de România) sunt angajați publici.

 

Nu în ultimul rând, în vederea unei re­for­mări este necesară o investiție serioasă în informarea sectorului, investiție în for­ma­rea personalului; altfel nu înseamnă decât să mutăm încă o dată în spatele cetă­țea­nului contribuabil proasta gestiune a ser­vi­ciilor publice de interes general, în special prin alocarea din timpul liber ce va trebui realocat acestora.

 

5. Este numai o creștere a deductibilității de la valoarea actuală la 2.000 lei. Va crea un șoc în bugetul de stat, care poate fi com­pensat numai prin creșterea gradului de colectare. Măsurile de la întrebarea de mai înainte ar putea fi începutul.

 

Deși din 2015 guvernul este membru al plat­formei de promovare a muncii ne­de­clarate, nu am constatat că se dorește mă­car modificarea definiției, în vederea ali­nierii la definiția europeană („orice ac­ti­vitate remunerată  care este legală în ce­ea ce privește natura ei, dar nu este de­clarată autorităților publice, luând în cal­cul diferențele sistemelor de regle­men­tare din statele membre“). //

 

 

 

 

Impozitul global, o fumigenă

 

1. În programul de guvernare, cos­tul Legii salarizării unitare este de 32 de miliarde de lei pentru pe­rioada 2017- 2020. Totuși, calculele mele, folosind da­te­le din Legea sa­la­ri­zării unitare, arată că acest cost este mai aproape de 70 de miliarde și se în­tinde până în 2022, aproximativ 13,2% din PIB.

FLORIN CÎȚU​ senator PNL

 

2. Valoarea sa­la­riu­lui minim din 2022 este estimată având în vedere salariile estimate pentru 2022 din sectorul bugetar și formula care stă la baza acestor salarii. Creș­te­rea salariului minim din ultimii ani, motivată politic, a creat foarte multe probleme pe piața forței de muncă. Pe de-o parte, sunt tineri care nu găsesc un loc de muncă și, pe de altă parte, angajatorii au ră­mas fără resurse pentru creșteri de salarii sau investiții. O astfel de politică economică menținută pâ­nă în 2022 garantează distrugerea capitalului autohton, în special a IMM-urilor.

 

3. Detaliile necesare pentru a es­ti­ma efectele unui astfel de impozit nu sunt publice în acest moment. Chiar și programul de guvernare al PSD tratează acest impozit doar într-un paragraf și fără detalii. De aceea, eu cred că reprezintă doar o fumigenă menită să abată dis­cu­ția de la eșecul Legii salarizării unitare. PSD folosește des această strategie. Aruncă mai multe teme pe piață în momentele în care vrea să acopere un eșec sau un scandal.

 

4. Nu este nevoie să ne ducem până în Grecia. Criza din 2008/2009 a fost mult mai dură și din cauza aparatului pu­blic su­pra­di­men­sionat. Cheltuielile cu salariile crescute în perioada 2007-2008 au garantat triplarea deficitului și a datoriei publice în anii următori. Ceea ce se întâmplă astăzi este dovada cla­ră că am „irosit“ criza din 2008-2009.

 

5. Impozitarea diferențiată a ve­ni­turilor introduce birocrație și in­flu­en­țează motivațiile angajaților. De exemplu, cei care câștigă puțin pes­te 2.000 de lei vor încerca să ne­go­cieze cu angajatorul ca plata să se facă în cash. Sau, și mai rău, nu vor munci mai mult, pentru că, da­că vor câștiga mai mult, vor avea im­pozite mai mari.

 

Există nenumărate studii, unele fă­cu­te chiar de economiști de la PSD, care arată clar că în țările să­race este nevoie de taxe puține și mici. Un sistem de impozitare cât mai aproape de cota unică. Com­pa­rațiile cu America, Germania, Fran­ța nu-și au rostul și sper că este evi­dent de ce. //

 

 

 

 

 

O improvizație la limita inconștienței

 

CRISTIAN GROSU redactor-şef la Curs de Guvernare

1. E greu de spus cât va costa în mod real creș­terea salariilor bugetarilor. Asta pen­tru că nu s-a făcut un real studiu de im­pact - iar această încălcare a Legii res­pon­sa­bilității ministeriale e, de obicei, trecută cu ve­de­rea.

 

În mod cert, ea nu va costa 10 miliarde pe an, cât anun­ță guvernul, ci mai degrabă spre 20 de miliarde. Mai ales că, aflăm în ultimul mo­­ment, statul vrea să an­gajeze consultanți fiscali cu venituri medii de circa 10.000 lei - iar calculul, chiar al gu­ver­nului, la numărul necesar ar duce spre un supliment de un miliard de euro anual - bani pe care nu i-a prevăzut nimeni, ni­căieri.

 

Ca să vorbim serios și să nu ne pierdem vre­mea, avem de-a face cu o improvizație la limita inconștienței.

 

Cât despre ce ar însemna toate acestea ca pro­cent din PIB, noi avem acum o an­velopă salarială situată pe la vreo 8% din PIB, iar noile măriri (fără cele cu noii con­sultanți fiscali) ne-ar duce undeva la 10-12% din PIB. E drept că există țări care au acest procent al anvelopei salariale (statele nordice, de pildă). Dar acolo lucrurile stau cu totul altfel din punct de vedere al ve­niturilor, acolo veniturile fiscale se ridică un­deva spre 60% din PIB,  la noi sunt cam 25% din PIB și în scădere (coborâm de trei ani de la 28%). Deci, despre ce vor­bim?

 

2. Salariul minim de 2.500 de lei în anul 2022 e o cifră scoasă din burtă pur și sim­plu. Nu știm din burta cui, dar de-acolo e - și, mai grav, nu știm pe ce parte a fost el scos din burtă.

 

Până și programul de guvernare - adică un document optimist până la delir - pre­vede un salariu minim de 1.750 de lei la finele lui 2020. Asta înseamnă ca în numai doi ani să crească cu încă 50%. Nu cred că există om rațional cu o astfel de arit­metică, cu atât mai puțin, cu cât actualele politici sunt prociclice, ele se bizuie pe con­sum, adică pe consumarea creșterii din anii precedenți, iar investițiile, care ar tre­bui să ne ofere un orizont avantajos pes­te cinci ani, sunt trecute în planul al doilea.

 

Nu cred că știe nimeni de unde până unde 2.500 de lei salariul minim, dar fap­tul că cifra e ha­zar­dată se ve­de din însuși „chipul“ aces­tei cifre: dacă puneau 2.000 nu le ajungea la soco­teală, iar dacă pu­neau 3.000 era pornografic gogonată.

 

3. În privința bugetului pe gospodării, eu nu cred că există o es­ti­ma­re realistă, la ni­velul de 10% impozitare, din care se mai scad și deducerile. Ideea e fezabilă numai dacă guvernanții au în minte o modificare a Codului Fiscal - ime­diat după ce e in­trodus impozitul pe gos­po­dării - care să in­troducă și impozitarea progresivă, după principiul: mai întâi creezi mecanismul, apoi umbli la cifre.

 

Am spus mai sus că ideea ar fi „fezabilă“, dar am greșit: nici măcar în acest caz nu ar fi fezabilă - din două motive.

 

Primul: România, în general, și Ministerul Finanțelor și ANAF, în special, nu au forța logistică pentru a ține funcțional un ase­menea sistem. Hai să fim serioși: statul român nu e în stare să țină funcțional un biet și simplu sistem cum e cardul de să­nătate, unde nu e nevoie de niciun fel de verificare - ar trebui să bagi cardul și să meargă. Vede cineva acest stat capabil să pro­ceseze manual (!) milioane de dosare de venituri și cheltuieli?

 

Al doilea motiv pentru care nu e fezabil: cât ar câștiga, de fapt, statul, cu prețul ră­vășirii întregii țări, din șmecheria asta?  Și, din cât ar câștiga, cât i-ar rămâne du­pă ce ar plăti miliardul de euro pentru con­sultații fiscali angajați suplimentar? 

 

Cei care au gândit acest sistem pe colțul me­sei sigur au ținut postul doar pentru mâncare, nu și pentru băutură.

 

O observație aici: faptul că au fost aruncate în spațiul public aceste legi și modificări esențiale în chiar Săptămâna Mare, atunci când atenția publică e slă­bi­tă,  arată reaua-credință a decidenților. Așa că nu putem lua în serios lucruri fă­cute cu cea mai mare rea-credință.

 

4. Multe dintre aceste măsuri configurează un aparat de stat și un avantaj al ang­a­jatului la stat asupra angajatului din „pri­vat“.

 

Trebuie să medităm la faptul că un angajat din industrie în România are un salariu me­diu cu 12% mai mic decât salariul me­diu pe economie. E un caz unic în Europa și un caz la polul opus cu marile economii (Germania, Franța, Olanda etc.).

 

Fenomenul aduce cu „grecizarea“ Ro­mâ­ni­ei, dar nu cred că vom ajunge până acolo. România are îngeri păzitori foarte harnici – chestiunea  e cât timp mai putem lăsa totul pe ei și cât timp mai putem conta nu­mai pe ei.

 

5. Impozitarea cu 0% a veniturilor mici nu e, în sine, o idee rea. Dar există  multe alte idei bune, care nu pot ieși pentru sim­pul fapt că nu se găsește o sursă de fi­nanțare.

 

Probabil că există un pas secret, firește,  tăierea taxelor la veniturile de sub 2.000 de lei va fi compensată cu o taxare su­plimentară a veniturilor mari.

 

Dar și aici e o discuție: ce înseamnă „venit mare“ și unde e venitul optim pentru așa-numita „clasă de mijloc“? Mă tem că tot la clasa de mijloc se va deconta totul, pen­tru că marii bogați pot recurge nu la sa­la­rii pentru ei înșiși, ci la dividende, care sunt slab impozitate din considerente care își au și ele logica lor.

 

Eu cred că la ora asta nu știe nimeni ce se va întâmpla, în sensul impactului bugetar, al surselor de acoperire a suplimentelor de deficit. Și asta dintr-un motiv simplu: da­că iese, ce se întâmplă, de fapt? Și dacă nu iese și haosul se va abate și peste eco­no­mie, și peste angajați, ce se va în­tâm­pla, cine, ce va păți? Cine, ce a pățit pen­tru inconștiență în ultimii 27 de ani? //

 

 

 

 

Riscul unui derapaj bugetar grav

 

O evaluare exhaustivă a impactului bugetar al noii legi de salarizare es­te una foarte laborioasă și foarte greu de realizat în acest moment, întrucât schim­bă­ri­le preconizate sunt foarte ample, nu nu­mai la nivelul sa­la­riilor de bază, dar și la nivelul spo­ru­rilor și al altor be­ne­ficii pentru mul­ti­tudinea de categorii sociale de angajați din sectorul bu­ge­tar. În acest mo­ment, cu in­for­mațiile disponibile, suntem în po­zi­ția să facem doar o evaluare su­ma­ră,

IONUȚ DUMITRU preşedintele Consiliului Fiscal

relativ simplistă a impactului bugetar.

 

Într-o asemenea abordare, im­pac­tul bugetar brut estimat pentru 2018 ar fi în jur de 25 de miliarde de lei, iar cumulat, până în 2022, ar fi între 50-60 de miliarde de lei. Impactul net fiind de circa 60% din cel brut (ținând cont că o par­te din impactul brut se recu­pe­rea­ză la buget prin încasări din taxe și impozite aferente salariilor mai mari), adică circa 15 miliarde de lei în 2018 (circa 1,8% din PIB) și, res­pectiv, 30-36 de miliarde de lei cumulat până în 2022 (circa 3,3%-4% din PIB).

 

Estimările au însă un grad de in­certitudine ridicat. În orice caz, dis­cutăm de un impact foarte ma­re, de ordinul multor miliarde de eu­ro, de natură să conducă la creș­terea anvelopei salariale în sectorul public la aproximativ 12% din PIB în 2022, de la 8,4% din PIB în 2016.

 

În condițiile în care oricum pre­siunile asupra deficitului bugetar erau deja foarte mari (Comisia Eu­ropeană estimează un deficit bu­ge­tar de 3,6% din PIB în 2017 și 3,9% din PIB în 2018), o creștere de asemenea amploare a anvelopei salariale ar putea conduce la un de­rapaj bugetar major, în lipsa unor măsuri compensatorii cu impact proporțional.

 

România avea în 2016 o anvelopă de salarii în sectorul bu­getar de 8,4% din PIB, după stan­darde europene (în creștere față de mi­nimumul atins în 2014-2015, de 7,7% din PIB), iar, cu apli­carea acestei legi de salarizare, nivelul acesteia ar putea ajunge la circa 12% din PIB. Acest nivel ar fi mult peste me­dia europeană de 10,1% din PIB, doar țările nordice (Dane­mar­ca, Suedia, Finlanda), Fran­ța, Ci­pru, Belgia și Malta având un nivel mai mare de 12% din PIB la nivel eu­ropean. Oricum, a ne raporta chiar și la media europeană de 10,1% din PIB nu ar avea nici o re­levanță, atât timp cât România are venituri din taxe și impozite co­lectate la buget de doar 25,4% din PIB (estimarea Comisiei Europene pentru 2017), a doua cea mai mică pondere din Uniunea Europeană, față de o medie europeană de 40,1% din PIB, țările nordice având chiar semnificativ mai mult (între 43% și 48% din PIB).

 

Deci, noi am vrea să avem o an­ve­lopă de salarii în sectorul bugetar mult peste media europeană, în con­dițiile în care resursele noastre bugetare sunt cu aproape 15 punc­te procentuale din PIB mai mici, ceea ce este imposibil. Chiar și as­tăzi, la 8,4% din PIB anvelopă sa­larială, România alocă 32,1% din re­sursele bugetare colectate din ta­xe și impozite pentru plata sa­la­rii­lor, o pondere mult mai mare față de media europeană de 25,1%. //