Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Pompa semantică
Daniel Cristea-Enache - - - -
2017-04-25
Cultura
0

Vizionarismul poetului ardelean se consumă înainte de a fi exprimat prin limbaj, astfel că imaginarul lui Pantea și discursul liric, în loc de a se suprapune, se întretaie rar și parcă din întâmplare.

 

Oportună inițiativa Editurii Paralela 45 de a deschide o colecție (Opera poetică) de­di­ca­tă unor autori care, apropiați prin for­mulă sau prin vârstă de generația ’80, au publicat o suită de volume ulterioară unui debut edi­to­ri­al din timpul regimului tre­cut și al cenzurii.

 

Debutând în 1980 cu Casa cu retori, Aurel Pantea a mai scos un singur volum înainte de momentul de­cembrie 1989 (Persoana de după-amiază, 1983), ce­le­lal­te văzând lumina ti­pa­ru­lui după Revoluție, într-un context cu to­tul diferit. Simplificând puțin, „opt­ze­ciș­tii“ sunt cea mai ghinionistă generație li­te­rară a noastră. Primele lor volume apar în cea mai neagră decadă a regimului ceau­șist, iar opera de maturitate artistică, exact în acei ani postrevoluționari în care poezia și literatura în întregul ei nu mai re­pre­zintă centrul simbolic al societății. Și căr­țile lui Aurel Pantea, ca și ale altor poeți din generația ’80, au apărut la edituri mici, fără difuzare (Arhipelag din Tg. Mu­reș, Axa din Bacău...), obținând numai un succes „de stimă“, nu și unul de public. Cei care i-au citit pe acești poeți au fost mai ales criticii literari și îndeosebi, din rân­dul acestora, cei specializați în critica de poezie. Până la acest moment editorial, care poate deveni și unul al unei noi re­ceptări, lirica lui Aurel Pantea nu a avut, nici pe departe, impactul socio-cultural al poeziei unor Nichita Stănescu sau Mircea Dinescu. Nici chiar pentru critica literară, Pantea nu este un poet „canonic“, ex­cep­ție făcând admiratorii săi necondiționați, Al. Cistelecan și Virgil Podoabă, autori de lungi, dar prea puțin convingătoare studii asupra operei sale.

 

Dacă pentru destui cititori acest volum al volumelor, structurat nu prin criteriul selectiv al an­tologiei, ci prin acela integrator al ediției de opere complete, oferă cadrul primei întâlniri cu versuri mai vechi sau mai noi ale lui Pantea, pentru lectorul din obligație profesională el „reașază“ piesele într-o evoluție și într-un ansamblu. Citim altfel versurile de tinerețe ale autorului comparându-le cu cele care le-au urmat; și e posibilă iden­tificarea atât a constantelor tematice, cât și a modulațiilor discursive.

 

Poetul însuși, în două rânduri, se gândește să ajute întrucâtva receptării critice, fă­când niște note de subsol, dorite ex­pli­cative. Din păcate, „lămurirea“ este atât de prețios-filozofantă, încât ea devine mai obscură decât ceea ce „lămurește“, lim­bajul critic autoreferențial deservindu-l pe cel poetic: „nimicitorul nu are nevoie nici de subiect, nici de obiecte. El apare ca salvator și, în egală măsură, eli­mi­nator al dualității. El dorește să distrugă relația, dar aceasta rămâne doar un de­zi­derat... Deoarece, dacă nimicul se oglin­dește pe sine, are nevoie de un martor. Iar acesta se conservă în acea parte a ima­ginației ce știe că în orice proces li­ric, oricum, relația se păstrează. Rela­ția cu oricine și orice.“ (p. 236). Dacă, ori­cum, relația din orice proces liric se păs­trea­ză cu oricine și orice, să admitem că aceasta e o „explicație“ atotsuficientă a unui poet confuz teoreticește. Ea ar putea fi uti­lizată oricând. În fine, cu a doua no­tă de subsol, hazul este deplin, Pantea „teo­re­ti­cianul“ vorbind despre poetul (fă­ră ghi­li­me­le) cu același nume: „Acel acu­zativ e de dinainte de tex­tul poe­mului. Pare a fi un simplu ele­ment sau chiar spațiu lăuntric de ma­ne­vră a imaginației. El, ni­cio­da­tă, nu va zice ni­mic. Poe­tic, este neutru / nul. Ni­meni nu le (le simt neu­tre) va face pe «tu» sau pe «tine» din poeme să vorbească.“ (p. 246). Ni­meni, nimic, nicio­da­tă... Căzut în ne­ga­ție, autorul - după cum era de bănuit - va în­cheia mai rapid decât la nota pre­ce­den­tă: „Ele sunt none­loc­ven­ța placidă. Mutul.“.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-daasdasdasniel.jpg

// AUREL PANTEA
// Opera poetică, ediție îngrijită și prefață de Al. Cistelecan
// Editura Paralela 45, Pitești, 2016, 304 pag.

Ceea ce am putea considera drept o nefericită și „punctuală“ for­țare a corpusului poetic, printr-o filozofie diletantă și defel aju­tă­toare, capătă o altă dimensiune, dacă vom citi și reciti cărțile de poezie, cu­prinse în sumar, în ordinea apariției lor. Excepție făcând Nimicitorul, volumul din 2012, evident mai pregnant artistic decât celelalte, lirica lui Pantea are un deficit al acomodării limbajului la viziune și un de­fect, vizibil în toate vârstele și etapele, de omogenizare simbolică.

 

Vizionarismul poetului ardelean se con­su­mă înainte de a fi exprimat prin limbaj, astfel că imaginarul lui Pantea și discursul liric, în loc de a se suprapune, se întretaie rar și parcă din întâmplare. Chiar aplicând legea numerelor mari, ar fi trebuit să avem mai multe poeme citabile în Opera poe­tică. Când, din zeci și zeci de texte, doar patru-cinci merită includerea într-o antologie mai selectivă, e destul de limpede că nu numai filozofia de subsol, ci și arta propriu-zisă se află, aici, în su­ferință. Iată două dintre cele mai bune poe­zii din acest volum: „Ce există dea­su­pra și ce/ există dedesubt,// deasupra este strada cu inși/ ce se țin cât pot,/ de­desubt e râul negru/ al celor nereținuți/ de nici o memorie.// Eu am o față zdre­lită.“ (Ce transparență); „Despre săl­bă­ticie, acum: un bătrân/ rupând o filă din calendar/ e tulburat/ ca de o prezență feminină, de altundeva/ cineva îi aude nervii și bâlbâiala/ unor timpuri ne­ho­tărâte/ îl înghite cu totul, lumina în el/ e pulsul naturii despărțindu-se/ de pro­priul nume, sălbăticii se desfășoară/ lent, obiectele din jur complotează,/ fa­brică bitum./ Impresia de negru din ul­ti­ma imagine/ e pentru ora cu gingie de știu­că;/ nu-l va găsi, timpul stătut/ al obi­ectelor spune într-un târziu/ bună ziua din cele mai negre podele/ ale re­toricii“ (fără titlu).

 

Chiar și în aceste poeme, mai valoroase, lirismul lui Pantea este bolovănos și, așa zicând, împiedicat; el așteaptă de undeva o dezlegare imagistică, metaforică, sim­bolică, și dezlegarea nu vine. Textele sunt extrem de asemănătoare, atât la nivelul fiecărui volum, cât și în perspectiva de par­curs editorial. Sintagme, asocieri și ter­meni care la alți poeți sună „plin“, fiind una cu traiectoria narativă ori cu starea lirică, aici sună a gol. Apar și dispar fără nici un efect „chintale de pământ“ și „străzi de nervi“, un „stârv clămpănitor“ și o „stea de gudron“. Reperele „pârâie“, co­durile „putrezesc“, observația este „fe­roce“. În poezia lui Pantea „vin oxizii“ și se stă „sub talpa lucrurilor“. Dar cu cât aria imagistică este mai expresionistă și mai dark, cu atât efectul poetic pare mai greu de obținut. Comparația cu Bacovia, făcută pentru a-l pune pe poetul „opt­ze­cist“ într-o serie nobilă, îi face mari de­servicii acestuia din urmă. Acolo unde Ba­covia creează un climat poetic din nu­mai trei versuri și explorează, cu un lim­baj simplificat la maximum, văzutele și ne­vă­zutele, Pantea utilizează o retorică greoaie și ineficientă, în care performanța ima­gis­tică devine „ora cu gingie de știucă“.

 

Nici paralela cu Ion Mureșan nu e o soluție de avarie: dacă la Mureșan tragicul se expune na­rativ, iar liricul, amestecat cu epicul, se proiectează în struc­tu­ră dramatică, la Pantea retorica adău­gată, iar nu asimilată, se simte imediat ca fiind inaderentă la vizionarismul fără ca­pacitate de expresie. O pompă semantică, așa cum apare într-o poezie, apare prin fi­xarea imaginației acumulative pe supor­tul reprezentat de textul propriu-zis. Acesta nu începe și nu avansează în virtu­tea unui cod simbolic și a unei organicități de poe­zie vie, ci este o platformă fixă pe ca­re au­torul tot descarcă imagini. Ma­jo­ritatea tex­telor din carte seamănă, din ne­fericire, cu acesta: „Presele, noaptea, stor­cătoarele/ împing stratul de morți, silo­zul/ de guri/ în­fundă pompa semantică. Vinele um­fla­te/ ale poftei stropesc haotic zidul/ de nu­me și verbe. Retorii visează/ Babilonul./ Acum poate să apară adver­sarul“.

 

Post-expresionismul autorului (sau, cum scrie Al. Cistelecan în prefață, lirismul „lui Aurel“) are mai rar artă lirică și mai des pompă semantică, plus gablonzuri de poezie ieftină. Unele secvențe lirice sunt savuroase tocmai prin stângăcia poetului: „Îngrozitorul se cutremură în fața ori­că­rei propoziții,/ pe fața lățită a omului fără formă/ și pe fața mâncată a omului tuturor formelor -/ lumina posesorului,// ieși, bestie“. Sau: „acum, el stă cu sinele său, ca o femeie care, în cele din urmă,/ acceptă, stă cu sinele său încărcat de sâni“. Sau: „oști întregi de logotheți/ ne vor pune iar nume,/ ne vor da afară din numele noastre,/ afară cu voi, mă,/ și-apoi în vuirea realului/ și a grelelor lui carcase“.

 

Închid Opera poetică de Aurel Pantea cu con­vingerea că expresionismul găunos, ca­re mi se părea o asociere imposibilă de ter­meni, poate fi totuși atins prin râvna unui poet de pluton „optzecist“. 

TAGS : AUREL PANTEA Opera poetică Al. Cistelecan Editura Paralela 45 Pitești 2016
Mai multe din Cultura
Comentarii
Total 0 comments.
2521
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22