Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Revoluția franceză din urne. Antisistemul domină, sistemul marchează
2017-04-25
0
Macron a înscris eseul decisiv, în turul doi trebuie doar să-l transforme. Dar o majoritate parlamentară nu va fi ușor de format după legislativele din iunie.

 

 

Bursele au salutat prin creșteri rezultatul de duminică, la un moment dat. CAC 40, indicele parizian, lua un avans de aproape 5%. Dar cu siguranță nu au salutat pre­zența candidatei Frontului Național (FN), Marine Le Pen, ci tocmai înfrângerea acesteia (21,4% față de 23,8%) de către fe­no­me­n(al)ul Emmanuel Macron (En Marche).

 

Ce au vrut însă francezii să transmită? Macron este o imagine, deocamdată nu­mai o imagine, a schim­bă­rii, a tinereții, a op­ti­mis­mu­lui. Dar, dincolo de marele înfrânt, con­servatorul Fillon (19,9%), francezii au pus multă indignare, multă revoltă în urne, una simbolizată în primul rând de scorul lui Mélenchon (19,6%).

 

Din punct de vedere al programului eco­no­mic, singurii realiști au fost considerați Macron și Fillon, deci un total de 43,7% față de peste 50% ai demagogilor eco­no­mici. Viitorului guvern nu-i va fi ușor să implementeze reformele de care Franța are atâta nevoie.

 

Cezarului ce-i al Cezarului

 

Dacă prezidențialele ar fi un meci de rug­by, rezultatul lui Macron ar fi un eseu de­cisiv. Unul din cele care nu sunt date în forță, ci dintr-o pură inteligență, din pro­funda înțelegere a momentului. Să-i spu­nem oportunism ar fi să dăm un nume vul­gar unei calități politice și rugbistice esen­țiale. Forța fizică e la fel de im­por­tantă în rugby ca forța unui partid în po­litică. Și totuși, există momente magice în acest sport, așa cum există și în politică, în care cineva aparent singur și firav vede limpede o oportunitate înaintea tuturor ce­lorlalți. În rugby e acel moment când 29 de jucători merg într-o direcție și unul, după ce a preluat balonul, desfide toa­te așteptările și pornește o cursă ne­bu­nă pe un traseu numai de el știut. Nu atât cu privirea, cât cu un amestec de rațio­nament și intuiție, a văzut un culoar către magicul eseu. Macron a văzut acest culoar acum un an, când și-a lansat mișcarea En Marche, a ieșit din guvernul socialist și din galaxia președintelui Hollande și a por­nit într-o aventură politică. O frumoasă aventură încheiată duminică, 23 aprilie, nu numai cu victoria în primul tur al pre­zidențialelor, ci chiar cu o virtuală vic­to­rie din primul tur. Aventura sa e acum aven­tura Franței. Bravo, l’artiste!

 

O victorie surprinzătoare

 

Deși sondajele îl anunțau în finală de aproa­pe trei luni (după începutul scan­da­lului Fillon), apoi, în ultimele zece zile, chiar posibil câștigător al primului tur, totuși victoria lui Macron are toate in­gredientele unei mari surprize. Fără ex­pe­riență politică locală sau parlamentară, deci niciodată ales, mai ales fără partid structurat, fără culoare politică, provenit din cercul zero al ultranepopularului pre­ședinte Hollande, membru până anul trecut al aproape la fel de nepopularului Gu­vern Valls, Macron, 39 de ani, con­tra­zice multe dintre modelele care ne ajutau să înțelegem politica franceză.

 

Macron s-a instalat la centru, dar nu a pre­luat discursul sau tradiția centrismului, nici nu avea timpul sau legitimitatea să o facă. A redefinit centrul ca o uniune între „pro­gresiștii“ de stânga și de dreapta. Astfel a re­de­fi­nit și „progresismul“, aflat tradițional la stânga. Dar acest nou progresism s-a nă­scut în primul rând prin explozia Partidului Socialist (PS).

 

Tensiunea exista de mult între reformiștii social-de­mocrați și/sau social-li­be­rali din PS și tradiționaliști, conservatori în raport cu tradiția de stân­ga a partidului. Știind că nu poate reforma un PS devenit o carcasă neinteresantă, Macron a creat o mișcare capabilă să pri­mească atât o parte a liderilor de la dreap­ta PS, cât și pe cei proveniți din zona de centru-dreapta și care nu se regăseau în candidatul Les Républicains.

 

Soarta i-a fost favorabilă lui Macron pen­tru că această strategie putea fi blocată prin alianța anunțată între Juppé și cen­tris­­tul Bayrou (MoDem). La sfârșitul lui 2016, surprinzătoarea înfrângere a lui Juppé la primarele centrului-dreapta l-a îm­pins pe Bayrou, dar și o mare parte a elec­toratului centrist spre Macron. Acea­stă mișcare a fost importantă pentru că legitima po­zi­ționarea centristă a lui Ma­cron.

 

Până la urmă s-a dovedit chiar decisivă, pentru că Macron a crescut brusc în son­daje după pasul făcut de Bayrou (înainte avea în jur de 15%), ceea ce a confirmat existența unui electorat de centru și chiar de dreapta sensibil la mesajul tânărului ex-ministru al Economiei. Aliindu-se cu această zonă, a putut fi credibilizată și po­ziționarea sa drept candidatul „Adevăratei alternanțe“.

 

Până atunci candidatul dreptei, Fillon sau altcineva, era dat drept mare favorit toc­mai pentru că o alternanță părea inevi­ta­bilă. Dreapta oferea clasica alternanță stân­ga-dreapta. Candidatul En Marche a oferit o alternanță cu un parfum antipartide, chiar antisistem. Macron s-a construit ca omul (politic) nou de care Franța avea atâ­ta nevoie. Aproape 24% l-au crezut.

 

O legitimitatea fragilă

 

Meciul de rugby a avut și o aură de fotbal american. În momentul în care Macron a apărut ca singura alternativă credibilă a celor care nu doreau întoarcerea lui Sar­kozy sau a unui candidat din zona dreptei conservatoare, (aproape) tot universul a conspirat ca Macron să zburde pe culoarul corect intuit.

 

Privindu-l pe talentatul Macron, nu poți să nu ai o impresie de artificialitate. A tre­cut printr-o bătălie, printr-o luptă po­liti­că extrem de dură și, totuși, iese impe­cabil, fără cicatrici. A pus eseul, dar tri­coul a rămas imaculat. Când anul trecut son­dajele arătau că are o șansă, mulți au vorbit despre „o bulă care se va sparge“. Nu numai că nu s-a spart, a crescut con­siderabil. Riscul ca ea să se spargă chiar la Elysée trebuie totuși să fie luat în con­siderare. Pentru virtualul președinte bătă­lia abia acum începe.

 

Revolta din urne

 

Ruptura este evidentă între starea clasei politico-mediatice, care se pregătește să intre în era Macron, și un electorat care tocmai a votat altfel. Macron e o autentică speranță pentru votanții săi. Totuși, 76% nu l-au votat. Ba chiar întregul electorat non-Macron pare prins într-o logică cen­trifugă, fiind din ce în ce mai atras de ex­treme. Revolta din urne e mascată de ocu­pantul locului întâi.

 

Dacă excludem electoratul lui Fillon, deși s-a vorbit de o formă de „radicalizare“ și a electoratului acestuia, avem o majoritate absolută pentru candidați fie calificați drept extremiști (candidata FN și doi troț­kiști), fie un cvasi-comunist, Mélenchon, fie cu programe economice fanteziste (Ha­mon) sau și fanteziste, și deschis antieu­ropene (toți ceilalți patru).

 

Prezența Marinei Le Pen era anunțată de ani buni, asta nu înseamnă însă că nu e un eveniment, chiar dacă progresul ei (de 3,5% față de 2012) e mult mai puțin spec­taculos decât se estima la începutul cam­pa­niei (atunci unele sondaje îi dădeau 28%). Ar fi putut rata acest tur doi (Fillon și Mélenchon s-au apropiat la sub 2%), iar această prezență pare mai mult un premiu de consolare decât deschiderea unei noi oportunități. Scorul de 21,4% nu-i permite nici măcar să spere că va avea o prezență parlamentară sem­ni­fi­ca­ti­vă, ceea ce poate simplifica fericit cal­culele pentru formarea unei majorități și așa greu de constituit. Le Pen intră deci în campania pentru turul doi fără mari iluzii și numai cu speranța de a-și regăsi o di­namică care-i este necesară pentru par­lamentare.

 

După anunțarea rezultatelor, Mélenchon, în mod surprinzător, nu a declarat că îl va susține pe Macron. Asta deși au făcut par­te din același partid, PS. Candidatul cu ac­cente și susținere comuniste nu vrea să-i lase lui Le Pen monopolul antima­cro­nis­mului. Sociologic vorbind, joacă în parte pe tărâmul FN și vrea să fie liderul opo­ziției antisistem.

 

Chiar dacă ratează cu câteva zecimi po­diumul, cu aproape 20% Mélenchon e ma­rea surpriză a acestor prezidențiale. Poate mai mult decât Macron, Mélenchon omoa­ră speranțele de revenire ale Partidului Socialist și pare a putea federa o coaliție de la extrema stângă până la ecologiști, tre­când prin comuniști și o parte a so­cia­liștilor. O coaliție care a fost pe punctul de a-l proiecta în turul doi. Ar fi avut șan­se minime în fața lui Macron, dar ar fi câș­tigat sigur în fața candidatei FN.

 

Această ultimă finală pe care o visa nu era însă posibilă tocmai pentru că există vase comunicante între cele două electorate. Cu alte cuvinte, putem explica declinul Ma­rinei Le Pen prin dinamica formidabilă (progres de aproape 10% în campanie) a candidatului Les Insoumis. Lui Mélenchon i se datorează ordinea între cei doi cali­fi­cați și faptul că Le Pen e în vizibilă pier­dere de viteză.

 

În același timp, ne putem întreba dacă ma­rea eroare a analiștilor nu a fost să se con­centreze pe riscul Le Pen pentru UE și eu­ro, pe când Mélenchon reprezenta un risc similar din punctul de vedere al progra­mu­lui economic. În plus, o președinție FN mergea spre o inevitabilă coabitare în iu­nie, deci era în imposibilitatea de a-și apli­ca programul, pe când Mélenchon avea dinamica și poziționarea pentru a produce o improbabilă, dar nu imposibilă ma­jo­ri­tate parlamentară a stângii antieuropene.

 

A Cincea Republică rezistă șocului

 

Nu știm ce schimbare va produce pre­șe­dintele Macron, dar rezultatul de du­mi­ni­că produce el însuși o schimbare de paradigmă. Prima victimă e sistemul de partide, începând cu cele care se succed la guvernare și care pentru prima dată din anii 1960 nu au nici măcar un re­pr­e­zen­tant în turul al doilea.

 

Au fost 11 candidați antisistem, fiecare în felul lui. De unde și impresia unora că regimul e pus în pericol. De fapt, sistemul partizan este variabila de ajustare a sis­te­mului politic. Partidele sunt prin definiție fragile în republica semiprezidențială fran­ceză, care de fapt e una super­prezi­den­ția­lă. Acum seismul este atât de important în­cât aceste partide sunt pe punctul de a se prăbuși. Pe ruinele lor se vor construi altele, peisajul politic va fi însă redefinit. Alegerile din iunie vor fi în acest sens de­ci­sive. Va putea Macron construi o mare coaliție? În vederea turului doi ea s-a și format, dar pentru guvernare lupta va fi crâncenă pentru fiecare loc în Adunarea Națională.

 

Macronismul e, în parte, o copie adaptată contextului a discursului gaullist, adică merge în sensul logicii antipartide și a instituțiilor prezidențialiste. Ele au fost gândite tocmai în funcție de o societate unde revolta este endemică. Este gu­ver­na­bilă Franța fără instituțiile celei de a V-a Republici? Rezultatul de pe 23 aprilie ne împinge să fim sceptici. În mod deloc pa­ra­doxal, necesitatea acestor instituții e întărită de forța contestatarilor săi.

 

Pentru a depăși revolta antisistem, Ma­cron va face multe schimbări, de imagine sau mai profunde, dar toate schimbările vor fi făcute și datorită acestor instituții atât de criticate, dar indispensabile. 

TAGS : Alegeri Franta Macron le pen Fillon en marche hollande tur doi parlament
Recomandari
Comentarii
Total 0 comments.
15730
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.