Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Irina (I)
2017-05-03
1
Ceea ce i s-a oferit fetei la Tanacu nu a fost doar ocazia unui exorcism izbăvitor. Acesta a fost precedat de o mai lungă serie de acțiuni religioase, în bună măsură trecute ulterior cu vederea, datorită aparenței lor mult mai benigne.

 

Se vor împlini, în curând, 12 ani de la moar­tea Irinei. Ar fi rămas, probabil, o anonimă, dacă moartea sa prematură nu ar fi survenit în condiții atât de tragice și n-ar fi devenit subiect mus­tos de tabloid. Isteria me­diatică – datorată și in­cul­turii religioase – a stârnit în epocă reacția unei jur­na­liste cu mai multă probitate decât alții. Inedita ei an­che­tă a atras apoi atenția chiar avocaților celor acuzați de moartea fetei, deja serios de­zavantajați de o opinie pu­blică preponderent os­ti­lă. Un astfel de context defensiv i-a des­chis nesperat Tatianei Niculescu Bran ușa confesiunilor principalilor actori în drama de la Tanacu. A rezultat un roman non­fic­țional în două părți, al cărui succes s-a datorat în primul rând tenacității cu care autoarea și-a asumat regulile genului, cu o salutară doză de detașare și cu o in­ci­tantă lărgire a cadrului anchetei – ceea ce a implicat și reașezări ale orizontului her­meneutic.

 

Această asceză intelectuală a re­u­șit să modifice, în cele din ur­mă, percepția generală – por­tret­ul celor între timp con­dam­nați a căpătat tușe mult mai uma­ne. Cu toate acestea, rezultatul de­mer­sului, deși a potențat anumite dezbateri, pe altele le-a inhibat. Daniel Corogeanu era un tânăr ieromonah ambițios, cu totul devotat practicilor pastorale ortodoxe. Vina sa – rezultă din ancheta autoarei – ar ține mai mult de imaturitate, de trufia celui imprudent și de lipsa de pregătire, decât de vreo trădare principială a or­to­doxiei. Cu alte cuvinte, ceea ce a vrut el să facă au făcut, și vor mai face, mulți alții în Biserica noastră – vor scoate draci. Iar noi am face mai bine – ni se sugerează – să lepădăm ipocrizia de a ne revendica de la o istorie religioasă plină de exorcisme în timp ce le negăm legitimitatea și opor­tunitatea. Chiar și fără a împărtăși pers­pectiva autoarei, care consideră mal­pra­xisul psihiatric determinant nu doar pen­tru soarta fetei – bronhopneumonia re­zultată din administrarea neurolepticelor i-ar fi fost, de fapt, fatală –, dar și pentru eșecul exorcismului – o ipoteză în­drăz­neață, ce-i drept –, impresia rezultantă e că Irina era deja condamnată. Spovedania n-ar fi făcut decât să scoată la iveală un dezechilibru profund, datorat fie anilor de orfelinat, fie chiar eredității – cum sugera, en passant, și H.R. Patapievici, o remarcă departe de a rămâne inocentă –, pe po­tri­va unui tată care se spânzurase. A rezultat imaginea unui personaj profund tragic, înghițit de vârtejul unor destructurante con­tradicții existențiale, victimă, în pri­mul rând, a neputinței sale de a su­pra­vie­țui într-o astfel de lume. În cele din ur­mă, responsabilitățile celorlalți s-au îm­părțit între mult mai mulți actori, în­cepând cu Ceaușescu – care numai la con­for­tul psihologic al orfanilor nu se gândea – și sfârșind cu pedofilii drapați în filantropi occidentali.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-catalin-bogdsadsaan.jpg

Imagine din filmul După dealuri, regizat de Cristian Mungiu, bazat pe romanele nonficţionale ale Tatianei Niculescu Bran despre cazul Tanacu

 

Dar de la apelul final al învinuiților s-a sus­tras, totuși, un actor semnificativ, care a scăpat ușor, tocmai fiindcă acuzele ini­țiale erau inadecvate și grosiere. Orto­do­xia – cu practicile, interpretările și va­lo­rile sale – n-a ieșit chiar rău din această po­veste. Cei care nu știau deja au aflat acum că există oameni dispuși să ofere ajutor, fără preget, celor refuzați de toți cei­lalți, prea speriați de cazurile imposibile. Și care dispun de resurse (harice), de cei mai mulți ignorate. Dar ceea ce i s-a oferit fe­tei la Tanacu nu a fost doar ocazia unui exorcism iz­bă­vitor. Acesta a fost pre­ce­dat de o mai lungă serie de acțiuni religioase, în bună măsură trecute ulterior cu ve­derea – cu excepția spo­ve­daniei, care a și dat titlul primei cărți –, datorită aparenței lor mult mai benigne. Poate s-ar cuveni să-i acordăm Irinei un credit pe care mai degrabă am ajuns să i-l negăm: apărarea ei disperată (și haotică) în fața unor pretinse șarje ostile era doar un jalnic simptom psihotic? Sau era și ex­presia, oricât de deformată, a unor agre­si­u­ni reale, nu atât din partea dracilor, cât a oamenilor? Înainte de a fi legată cu lan­țuri de câine, fata a fost introdusă rapid într-un circuit de experiențe religioase, iar acestea merită a fi analizate mai în­dea­proape. Nu este cazul s-o transformăm în­tr-o muceniță, victimă a obscurantismului Bisericii, dar nici nu putem privi moartea ei doar ca pe un tragic accident, dis­pensați de întrebări mai serioase asupra cul­turii noastre ortodoxe – nu un simplu fun­dal, ca într-un noir plasat la mă­năs­tire, ci o încrengătură de forțe extrem de vii. Ar trebui să pornim de la o concluzie simplă a anchetei jurnalistice: inculpații au avut intenții bune. Dar două milenii de teologie creștină, mai ales cu pretenții duhovnicești, au încercat să ne învețe că drumul spre iad e pavat cu bune intenții. Și să ne atenționeze că ceea ce pare bun și luminos poate ascunde ceva profund rău și tenebros. Cu alte cuvinte, locașul pre­di­lect al diavolului e intenția bună. Și ce intenții pot fi mai bune decât cea de a mân­tui un om?

 

Să încercăm să refacem traseul du­hovnicesc al Irinei la Tanacu. Pas cu pas, urmând cronologia sta­bilită de autoarea cărților.

 

1. Spovedanie pentru toți

 

Irina ajunge întâmplător la mănăstire. Vine să-și viziteze o fostă tovarășă de orfelinat, una dintre cele mai apropiate, între timp în prag de călugărire. Nu intenționează să stea decât câteva zile. Acceptă să se spo­ve­dească tot îmboldită de cealaltă. Ca orice neofit, prietena încearcă s-o atragă și pe ea pe calea nu de mult aleasă, vrând s-o facă părtașă unui univers izbăvitor. Nu nea­părat pe cea a monahismului, dar cel puțin pe cea a unei opțiuni în direcția mân­tuirii – în cazul ortodoxiei: prin asu­ma­rea practicilor sacramentale. Iar ușa de intrare e, pentru toți (după şapte ani), spo­vedania. Putem deduce că Irina a ac­ceptat prea puțin conștientă de impli­ca­țiile acesteia – în fond, nu avea nici măcar rudimente de educație religioasă. A ac­cep­tat cum accepți să faci o baie dacă ni­merești la mare – guști din specificul lo­cului, împins de curiozitate. Și ispitită, pro­babil, de anumite beneficii mira­cu­loa­se. Preotul nu a refuzat-o. Ni se sugerează chiar că era destul de apreciat ca duho­v­nic de către fete tinere ca ea – a fost, în ochii lui, un nou prilej de a-și exersa priceperea pastorală, aflat încă la început de carieră. Ar fi putut s-o refuze – ca să fim mai clari: ar fi trebuit s-o refuze! Dar probabil prea puțini duhovnici – de mă­năs­tire sau de parohie – ar fi refuzat-o, fie fi­indcă își privesc vocația drept o dis­ponibilitate permanentă pentru orice om, fără excepție, fie bucuroși că o persoană în plus se întoarce, oricât de confuz, spre Dumnezeu. Dar problema oportunității unei spovedanii nu are de-a face cu astfel de înșelătoare argumente pioase. În pri­mul rând, oricine intenționează să se spo­vedească trebuie mai întâi să fie inițiat în mizele acestei practici. Trebuie să înțe­lea­gă și să accepte regulile jocului. Trebuie să nu-și facă iluzii cu privire la rezultate – ți se împlinesc dorințele, s-o fi gândit Irina –, să evite confuziile între diferite planuri exis­tențiale – ceea ce poate avea și con­se­cin­țe catastrofale –, să nu se înșele pe sine – prin angajamente contradictorii ori renun­țări pripite. Iar preotul trebuie să dove­deas­că suficient curaj și onestitate încât să-i întoarcă pe mulți din drum de la ușa spovedaniei. Și nu doar fiindcă nu sunt cu adevărat pregătiți. Ci, mai ales – iar în acest caz responsabilitatea preotului e cu atât mai mare –, fiindcă multe dintre pro­blemele cu care vin la duhovnic țin, de fapt, de alte registre ale vieții. Iar du­hov­nicul s-ar cuveni să nu profite de crizele acestuia pentru a-l prinde cu orice preț pe om în plasa unei abuzive teologizări. Ar trebui să discearnă între o problemă cu real potențial religios și multele altele menite unor cu totul alte abordări. Nu în sensul ghetoizării unui domeniu pur re­li­gios – condamnat, în acest fel, la steri­li­ta­te. Planurile existenței nu sunt fără le­gături între ele, iar parțialele suprapuneri pot fi mereu surprinzătoare. Dar de aici până la a vedea în orice o teologie mascată e cale lungă. De fapt, de vină este men­talitatea noastră totalitară în privința reli­giei. Dacă Dumnezeu poate fi întâlnit ori­unde, premizele nu sunt decât câteodată strict religioase – legate de harul sa­cra­men­tal. Cu alte cuvinte, cu Dumnezeu nu interacționăm doar religios, ci în multe alte chipuri. Duhovnicul uită deseori acest adevăr simplu și se străduiește să teo­lo­gizeze orice aspect din viața penitentului. Rezultă, inevitabil, multiple abuzuri – ini­țial de interpretare, ulterior morale. Du­hul nu poate fi legat, nici măcar cu lanțuri teologice – s-ar cuveni, în consecință, ca nici omul să nu fie astfel legat.

 

Pentru a fi cu adevărat eficient, duhovnicul ar trebui să facă un pas înapoi. Modernitatea oricum l-a obligat să-l facă, dar el îl ac­ceptă, à contrecoeur, doar ca o retragere impusă. Când cineva se prezintă la ușa spovedaniei, preotul – generic vor­bind – îl privește ca pe un rătăcit care tre­buie atras în teritoriul mântuitor al reli­giei. Și pentru aceasta pune în practică o întreagă strategie de reinterpretare – când nu spoiește strident realități banale cu tu­șe teologice improvizate, practică o am­biguă arheologie a sacrului. Încearcă să-i întărească penitentului o nouă identitate, una fundamental religioasă. În spatele acestui patos pastoral de neoprit se află și pretenția că Dumnezeu se adresează cu precădere omului prin intermediul du­hov­nicului. De la puterea de a ierta păcatele și până la premiza de mai sus, calea e, încă o dată, tare lungă. Un om poate avea multiple revelații existențiale (care să-l vizeze și pe Dumnezeu) fără a fi in­ter­mediate de Tainele Bisericii. Și, în același timp, se poate bucura de resursa (mai strict) religioasă a acestora – a spo­ve­da­niei, de pildă. Cu o vocație astfel reca­li­brată, preotul poate învăța asceza de a-și tria penitenții. Iar multora le poate spune, cu responsabilă înțelepciune, că – cel puțin deocamdată – au greșit ghișeul. Că problemele lor nu sunt (încă) de com­pe­ten­ța sa. Irina n-ar fi trebuit să intre la spovedit. Era nu doar nepregătită, dar și profund nepotrivită pentru accepțiunea to­talitară a religiei.

 

(Va urma)

TAGS : Tanacu Tatiana Niculescu Bran Cristian Mungiu După dealuri Irina ortodoxie spovedanie patapievici biserica
Recomandari
Comentarii
Florin 2017-05-03
Astept promisul dvs. eseu pe tema obscurantismului iudaismului.Sunteti un deliciu!
Total 1 comments.
4971
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22