Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Scrisorile Ecaterinei
Marina Dumitrescu - - - -
2017-05-09
Cultura
1

De dincolo de mormântul său neștiut, vocea Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, prin Scrisorile către Monica, ne interpelează azi cu o forță pe care anchetatorii și torționarii ei de acum 60 de ani nu ar fi imaginat-o în ruptul capului.

 

O posibilă istorie a comunismului ar fi ace­ea a efectelor sale colaterale. A sufe­rin­țelor în lanț. Dincolo de victimele directe și aspectele punctuale ale represiunii, ta­bloul se întregește semnificativ dacă se iau în calcul consecințele pe durată lungă ale unui regim care își propunea să anihileze existențele necorespunzătoare tiparului po­­litic. Sursa cea mai fiabilă pentru aceas­tă abordare rămâne corpusul memo­ria­lis­tic apă­rut în ultimele decenii, un tezaur în­că dis­prețuit de mulți specialiști. Din fe­ri­ci­re, glasul conștiințelor treze de atunci se fa­ce auzit în continuare, spre beneficiul ce­lor care nu se mulțumesc cu o istorie opor­tunistă sau cu adevăruri trunchiate. De dincolo de mormântul său neștiut, vo­cea Eca­terinei Bălăcioiu-Lovinescu, prin Scri­so­rile către Monica, ne interpelează azi cu o forță pe care anchetatorii și tor­țio­na­rii ei de acum 60 de ani nu ar fi imaginat-o în ruptul capului. Nebănuind, măcar, că vic­toria în cuget (și simțire) este posibilă.

 

Când vedem azi cele două volume de la Humanitas*, cuprinzând o selecție din cele 2.500 de scri­sori ale Mamei către Fiică, ne vine greu să credem că timp de cinci decenii (adică între decesul primeia și cel al destinatarei de drept) ele au ră­mas ferecate în cufărul amintirilor inter­zi­se. Amuțite. Pe de altă parte, conform cri­teriilor mediatice cu care suntem obiș­nu­iți, valorosul produs editorial ieșit la lu­mină în ultimii ani ne-ar putea face să ne întrebăm dacă, pe undeva, latent, asi­dui­tatea epistolară de-a lungul celor 11 ani (1947-1958) ar fi avut vreo ambiție literară cu bătaie mai lungă. Nu cred că este așa, deși, evident, un intelectual francofil se­rios, cum era profesoara Ecaterina Bălă­cio­iu, avea toate premisele să o aibă drept mo­del pe Doamna de

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-marasdina-1.jpg

* ECATERINA BĂLĂCIOIU-LOVINESCU - Scrisori către Monica
(Vol. I, trad. Gabriela Creția, Ed. Humanitas, 2012)

Sevigné, evocată de alt­fel în mai multe rânduri. Epistolele apar­țin mai degrabă unei specii literare sui generis, proprie elitei prigonite în co­munism, pentru care scrisul asigură sal­va­rea. Nu doar morală, ci și fizică. Trans­fi­gu­rând suferința și încărcând-o cu sens. O nobilă comunitate de spirit ajunge astfel până la noi, prin cărți de referință, pre­cum: Jurnalul lui Alice Voinescu, Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt, Scrisori că­tre Simon de G.M. Cantacuzino, Jurnalul lui Alexandru Mironescu, Biruința unei iubiri - corespondența dintre Nelli și Di­nu Pillat etc. Contemporane în destin, aces­te rafinate victime ale urii de clasă se îmbarcau pe o arcă ce avea să rătăcească pe talazuri, spre limanul secolului XXI. Con­semnările lor „la cald“ sunt forme de viață în stare pură, care generează cel mai adesea valoare literară. Dincoace de ui­mi­toa­rea lor forță literară, Scrisorile Eca­te­ri­nei către Monica se cer, așadar, prețuite prin prisma autenticității pe care o în­ma­ga­zinează. Adică a acelor elemente care ara­tă că scrierea lor devine o funcție vi­ta­lă. Fără a insista asupra particularităților acestui „corp comun“ materno-filial, e lim­pede că dezmembrarea lui cauzează o trau­mă adâncă, simetrică. Pe fondul pa­ra­doxului care o face pe mamă să nu regrete niciodată nimic.

 

Dacă am aplica un concept din mu­zică ansamblului epistolar al acesteia, am identifica o tul­burătoare variațiune pe tema despărțirii și a iubirii - care nu se oprește pe 22 mai 1958 decât fiindcă a do­ua zi, pe 23 mai, Ecaterina e arestată. În­ghițită pentru totdeauna de gura neagră a Securității. Putem fi siguri, în caz con­trar, că ritmul misivelor ar fi continuat ne­schimbat, până la limita omenescului. Nu văd ce ar fi oprit-o pe această mamă să-și continue depănarea jertfelnică, în fața absurdei interdicții de a-și revedea fiica și a-i cunoaște soțul. Și nu știu dacă există altă cheie de lectură decât forța însăși a trăi­rii, citind pasaje care, la interval de luni sau de ani, în pofida recurențelor, sunt tot mai răscolitoare, mai vii: „Îmi spun că, de vreme ce ne scriem, mai legăm încă trecuturile noastre, pentru că noi acum trăim în contratimp. Clipa de fa­ță va fi trecut demult, când tu vei pri­mi scrisoarea aceasta în prezentul tău. Cutia de scrisori a devenit brusc o ob­se­sie: îmi pare că trebuie să stau cuibărită acolo, să aștept.“ (4 octombrie 1947), „Iar am impresia scrisorilor-testament: a fost scris în viața noastră să ne rupem ca creanga de pom, să auzim pârâitura des­părțirii, dar eu doresc ca această crean­gă să-și găsească în altă parte pă­mânt de aclimatizare și înflorire, chiar dacă rup­tura a fost atât de adâncă încât a fă­cut să se piardă întreaga sevă a co­pa­cu­lui mutilat. Mouetta, Mica, trec prin mo­mente grave dar îți făgăduiesc să re­zist până la maximum.“ (1 ianuarie 1948), „Vezi, îți spun tot. Tot ce-mi trece prin cap și-mi vine sub condei. Cândva mai târziu, când am să plec de tot, poate ai să reiei rândurile astea și ai să citești cu mai mare interes cum am trăit și cum am încercat să trăiesc fără tine. Nu sun­tem noi de vină de nimic dacă situația asta se prelungește și are să dureze mai mult decât putem aștepta, dar, draga mea, e dureros să înțeleg că n-o să ne mai vedem...“ (4 februarie 1951), „Curând are să cadă

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-marinasda-2.jpg

ECATERINA BĂLĂCIOIU-LOVINESCU - Scrisori către Monica
(Vol II, trad. Gabriela Creția, Ed. Humanitas, 2017)

 

noaptea. Noaptea albastră care mă ademenește întotdeauna la fe­reastră. Copilița mea iubită, nu lua doar asupra ta gândul că ai făcut rău vrând să pleci în Franța. Amândouă am trecut printr-o grea și dureroasă încercare, am fost depășite de evenimente. Rămâne de vă­zut dacă nu cumva, în cataclismul des­părțirii noastre, Destinul n-are să ne în­tindă o mână de ajutor, ca să nu ne îne­căm.“ (7 iunie 1953), „Cum mă idealizați dragii mei! Uite că e și distanța bună la ceva. Aș putea oare rezista, în privința as­ta, dacă am locui împreună, dacă ne-am trăi viața alături, zi de zi? Poate că, pen­tru menținerea acestui diapazon înalt de afecțiune umană, trebuie să fim supuse focului purificator al sacrificiului des­părțirii! Știu și eu? Mă agăț de cores­pon­dență ca de singura tangență concretă care ni se îngăduie, care ne apropie, ne unește...“ (4 noiembrie 1955), „Nu vă fie fri­că. N-am să depun niciodată armele; ră­mân vitează până la capăt, stră­du­in­du-mă să înving orice piedică, să mă înving chiar pe mine însămi. Am s-o fac, fiindcă îmi stă în fire bravura, dar și pentru că e singura cale de a vă merita. Nu vă pierdeți cu firea pentru ceea ce ci­tiți sau întelegeți din cărțile mele poș­ta­le; fiindcă alcătuim o singură ființă - cu trei capete, dar cu un singur suflet...“ (9 martie 1957), „Vă iubesc în genunchi; mă rog bătrânește lui Dumnezeu pentru voi, pentru viitorul vostru, ca să rămână cui­bul vostru pe ramura pe care ați ales-o, pentru fericirea voastră, pentru noi, îm­preună, cândva...“ (22 mai 1958). Din pă­cate, cele 13 volume legate în piele, tezau­rizând vocea filială din acest dramatic dia­log, au dispărut, lăsându-ne doar liber­ta­tea de a închipui întregul.

 

Epilogul Scrisorilor către Monica nu e consemnat nicăieri. În schimb, cei doi ani de detenție (mai 1958 - iunie 1960), îndurați până la moarte fără a-și clinti fă­găduințele morale, i-au dat prilejul Eca­te­rinei să confirme autenticitatea anga­ja­men­tului său de cursă lungă și să pună în practică tot ceea ce rostise zilnic, cu mi­ga­lă, într-o hiper-elegie epistolară, timp de peste un deceniu. (Mărturiile coroborate și exemplar paginate de către Doina Jela, în volumul Această dragoste care ne lea­gă, documentează atent perioada res­pec­ti­vă.) De partea sa, în eseul Vârstele iubirii, Mihai Neamțu subliniază, referindu-se la ca­zul Pillat, un aspect valabil pentru în­treaga categorie umană din care face parte și Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, alături de fiica sa, Monica: „Acțiunile Securității aveau un scop diabolic: să rupă legătura ființială dintre prieteni, iubiți, părinți și copii“. Programul demantelării sufletești și materiale a familiilor de sânge sau de spirit a dus la o ramificare a consecințelor represiunii care până azi rămâne o temă de cercetare neepuizată. 

TAGS : ecaterina balacioiu lovinescu scrisori catre monica gabriela cretu humanitas scrisori catre simion jurnalul fericirii steinhardt
Mai multe din Cultura
Comentarii
eu 2017-05-09
Asta cu intelectualitatea, in Romania de azi e o minciuna, poate fi existat candva asa ceva in Romania, dar azi nu exista in mod cert : pe langa faptul ca nu renteaza, daca esti cat de cat cultivat si decent, in Romania de azi ti-e rusine sa scrii de frica ca esti citit de toti tampitii si plagiat sau distorsionat toate siteurile si toate ziarele. Romania de azi e o micirla de semianalfabeti cu cateva figuri mereu aceleasi care fac figura de intelectuali ca trebuie sa avem si noi, dar in realitate nu ofera niciun suport nici material, nici moral, pentru viata intelectuala publica.
Total 1 comments.
2877
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22