Limitele Americii hardpower

O primă observație care se conturează după 100 de zile cu Administrația Trump este că pre­ședintele este un „true believer“ în exer­cițiul de hardpower. Iar asta s-a văzut din primele săptămâni, când s-a înconjurat de o galerie im­presionantă de generali (Mc­Master, Mattis, Kelly) și a anun­țat triumfător o creștere a bugetului Pentagonului de 54 de miliarde de dolari. Sim­bolic este și modul în care Casa Albă a comunicat pi­vo­tul dinspre programele de „pu­tere blândă“: „acesta es­te un buget hardpower. Și as­ta s-a dorit în mod intenționat“. Mai mult, Trump a vrut să transmită „aliaților și po­ten­țialilor adversari“ că administrația sa valo­ri­zează în mod special „puterea de intimidare“ și de „bullying“, ceea ce la nivel de percepție contrastează în mod fundamental cu Obama. Pentru a contrabalansa injecția în Pentagon, tăierile au venit din sectoarele civile cu chel­tuieli considerate opționale - operațiunile de peacekeeping ale ONU, USAID și desigur o di­minuare impresionantă de peste 20% a fon­durilor alocate Departamentului de Stat. Ul­te­rior a urmat o întreagă coregrafie cinetică pe scena globală menită să-și demonstreze no­ua postură. Să reamintim loviturile cu cele 59 de rachete Tomahawk asupra bazei folosite de forțele regimului Assad pentru atacuri cu arme de distrugere în masă asu­pra rebelilor. Sau des­fă­șu­rarea armadei navale în Ex­tremul Orient pentru a des­cu­raja mișcările impulsive ale Phenianului, totul pe fondul unei retorici aprinse unde s-a vorbit nu doar despre lovituri preemptive, dar chiar și des­pre perspectiva unui război major cu Coreea de Nord. În de­finitiv toate aceste tră­să­turi par adânc înrădăcinate în psihologia pre­zidențială. Trump este un mare admirator al președintelui Teddy Roosevelt (marele ad­versar al lui Woodrow Wilson), iar în timpul cam­paniei a vorbit deseori despre reîn­toar­cerea la modelele oferite de generalii Patton sau MacArthur, figuri legendare asociate în imaginarul popular cu victoriile militare de­ci­sive. Poate ceea ce rezumă cel mai bine pri­mele 100 de zile este un gând pe care Trump îl împrumută în cartea sa din filozofia bo­xeurului Mike Tyson: „oricine are un plan pâ­nă când primește un pumn în gură“. În con­secință, „cea mai bună cale pentru a nu-ți folosi puterea militară este să fii sigur că pu­terea ta este vizibilă“, spune Trump.

Să nu uităm însă de reversul medaliei. Pe­ri­colul este acela că președintele este captivul acestei convingeri și uită de limitele puterii hard. Este una dintre concluziile pe care le-am extras săptămâna trecută în timpul sum­mitului dedicat „bunei guvernări“ (organizat de think-tank-ul Strategikon la București) și care a avut drept cap de afiș doi generali am­plu expuși provocărilor războaielor moderne, în care terenul predilect rămâne dimensiunea societală, „bătălia pentru inimi și minți“. Pe de o parte, generalul Philip Breedlove, fostul co­mandant al forţelor NATO din Europa, a atras atenția că instituțiile euroatlantice mai au multe de făcut pentru a se adapta tipului de război hibrid practicat de Rusia, aflat sub pra­gul tradițional, preferând mijloace indi­rec­te, și a cărui semnătură distinctivă este mo­bi­lizarea tuturor pârghiilor guvernamentale, deo­potrivă civile și militare, pentru a-și des­ta­biliza ținta. În mod particular, el a remarcat faptul că „națiunile Vestului gândesc mai îna­inte de toate militar și că avem dificultăți în a proiecta un răspuns cuprinzător, sincronizat care să implice toate instrumentele gu­ver­na­mentale. Facem câteva lucruri în sfera di­plomației, câte ceva în zona militară, suntem destul de agresivi în zona sancțiunilor eco­no­mice, dar unde nu am făcut nimic este pe di­mensiunea informațională. Tot primim, pri­mim, primim și nu suntem deloc buni să în­toarcem focul“, a răspuns Breedlove la o în­tre­bare a revistei 22. Pe de altă parte, dro­nele, bombardamentele „chirurgicale“, rai­du­rile SEAL (cu alte cuvinte, modelul preferat de a purta războiul împotriva Statului Isla­mic), ori­cât ar fi de importante, sunt departe de a fi secvența decisivă. Mult mai importantă es­te consolidarea și ancorarea câștigurilor mi­litare tactice prin inițiative asociate „puterii blânde“. „Bătălia care contează cel mai mult împotriva Statului Islamic este de fapt cea de după bătălia militară. Înfrângerea inamicului e vitală, dar nu suficientă. Pentru a de­ve­ni suficientă este nevoie de restabilirea unei gu­vernări reprezentative, de servicii mi­nimale, de oportunități educaționale. În Irak, în 2007-2008, puține dintre liniile ope­ra­țio­na­le au avut o dimensiune militară. Restul ține de politică, de guvernare, de domnia legii și economie“, ne-a spus generalul David Pe­traeus. Doar așa se pot trata cauzele pr­o­funde mergând până la resorturile societale care au făcut posibilă re­sur­gența ISIS. Este o lec­ție pe care Ad­mi­nis­tra­ția Trump nu trebuie să o uite după Mosul.