Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Riscul revenirii la peisajul geopolitic al anilor ’90
2017-05-09
0
Cât de garantată mai este ancorarea Europei de Est în spațiul occidental?

 

La scurtă vreme după ce Donald Trump a câș­tigat alegerile din SUA, unul dintre marii pro­motori ai Brexit-ului, Nigel Farage, s-a grăbit să fie primul politician european care să facă o vizită peste ocean pentru a-l felicita. Cu acest prilej, Fa­rage i-a asigurat pe pre­șe­din­tele ales și pe principalul său ideolog, Steve Bannon, că e doar o chestiune de timp pâ­nă ce Uniunea Europeană se va dezmembra sub asaltul va­lului populist, naționalist și eu­rosceptic. Numai că aș­tep­tările sale s-au dovedit ilu­zo­rii. Din contra, am asistat la un efect Trump-Brexit pe invers. În Austria, în Olanda și, iată, acum, en fanfare, în Franța, formațiunile în care își punea speranțele Nigel Farage au fost înfrânte în alegeri. Iar în Ger­ma­nia AfD, partid de care se temeau cel mai tare creștin-democrații Angelei Merkel, a su­fe­rit un recul semnificativ în sprijinul public.

 

Dar cum se văd lucrurile de la București? Ta­bloul e amestecat. Pe de o parte, reculul în­re­gistrat de frontul anti-UE e o veste bună. Ro­mânia are o nevoie vitală, atât din rațiuni in­terne, cât și externe, de o ancoră europeană. Un alt lucru de bun augur în ceea ce ne pri­vește este acela că noul președinte francez este departe de a fi un entuziast pro-Putin, ca Marine Le Pen și François Fillon, și și-a ex­primat sprijinul pentru o relație transatlantică solidă. Însă, pe de altă parte, Macron este un partizan declarat al unei Uni­uni cu două viteze, ceea ce ne va plasa într-o periferie a Europei. Iar asta se întâmplă într-o perioadă în care și în Europa, și în America se aud tot mai des puncte de vedere care afirmă că expansiunea UE și NATO către Est au fost de­cizii prea grăbite. François Hollande exprima deschis o astfel de opinie cu privire la extinderea UE într-un interviu apărut în Le Monde. Or, formula „Europei cu două viteze“ nu face decât să propună o variantă care să repare parțial ceea ce și alți lideri europeni consideră a fi fost, fără să o spună public, eroarea inițială. Sigur, nu e vorba neapărat de o expediere explicită a Europei de Est din nou în zona gri de la începutul anilor ’90, însă nici nu ne mai aflăm în spațiul certitudinilor absolute, evocat în continuare mașinal, sim­plist de mai toți politicienii români atunci când vine vorba de UE și NATO.

 

În plus, Emmanuel Macron este și partizanul unei formule instituționale de apărare eu­ro­peană comune care nu va cuprinde, foarte probabil, și Marea Britanie, tradiționala punte de legătură cu Washingtonul în cadrul NATO, care s-a declarat întotdeauna împotriva unei ast­fel de inițiative. Problema e că există des­tule dubii cu privire la consistența reală a unui astfel de proiect. Nu neapărat din lipsă de resurse, ci din cauza deficitului real de vo­ință politică din Europa pe această direcție. Însă altceva e și mai important. Devin tot mai active în SUA curentele care susțin că Wa­shingtonul trebuie să se implice doar acolo unde sunt afectate interese americane vitale, parte din acest proces fiind și punerea în discuție a implicării în NATO.

 

Este viziunea susținută inițial și de Donald Trump. Între timp, sub influența generalilor Mattis, șeful Pentagonului, și McMaster, con­silierul pentru securitate națională, preșe­din­tele și-a nuanțat semnificativ poziția, iar Steve Bannon, un mare promotor al acestor idei, pare să se afle pe o pantă descendentă la Casa Albă. Însă curentul izolaționist rămâne activ și puternic. Recent, Washington Quar­terly, o influentă publicație de politică exter­nă, a publicat un amplu articol (Este timpul să consolidăm NATO?) care avansează for­mu­le pentru o reconfigurare de fond a Alianței. Premiza este aceea că SUA au acordat cu mult prea mare ușurință garanții de se­cu­ritate unor state de importanță minoră pen­tru americani. Autorul se întreabă direct de ce ar trebui ca Statele Unite să riște o con­fruntare devastatoare, poate chiar nucleară, cu Rusia pentru aliați puțin relevanți. „Dacă în timpul Războiului Rece era poate plauzibil să riscăm Bostonul pentru Bonn, de ce ar trebui acum să riscăm un alt oraș american pentru Tallin?“. Concluzia este aceea că Wa­shingtonul ar trebui fie să renunțe cu totul la garanțiile de securitate acordate membrilor NATO, celebrul Articol 5, fie să le limiteze la fostul spațiu al Europei Occidentale. Regăsim aici, iată, din nou, într-o altă formă, ideea de revenire (ca și în cazul UE) la peisajul geo­po­litic de la începutul anilor ’90. Iar pentru a da mai multă consistență argumentelor, se face trimitere la ceea ce ar fi fost promisiunile ini­țiale făcute Moscovei, care, la schimb cu acordul pentru unificarea Germaniei, ar fi avut în vedere o Europă de Est rămasă în afara influenței occidentale. Sigur, mulți alți analiști de politică externă contrazic acest tip de argumente. Însă e departe de a fi vorba doar de voci izolate. De pildă, Peter Zeihan, un fost analist pe probleme de securitate al grupului de analiză strategică Stratfor, pre­ve­de, în două volume publicate recent, o re­configurare masivă a peisajului geopolitic din Europa sub impulsul unei Rusii agresive.

 

Trăim într-o lume mult mai impredictibilă ca aceea de acum câțiva ani. Desigur, nu e nea­părat obligatoriu ca scenariile negative avan­sa­te mai sus să se împlinească. Însă ultimele evo­luții - cine se gândea cu mai puțin de un an în urmă la un Brexit? - ne pun în situația în ca­re nu mai discutăm doar despre niște ipo­­teze fanteziste. Pe care ar trebui ca măcar să le dis­cutăm și să le înțelegem consecințele po­ten­țiale, chiar dacă, realist, nu suntem în mă­su­ră să le influențăm decât marginal cursul. 

TAGS : donald trump sua nigel farage brexit sua angela merkel uniunea europeana marine le pen francois fillon casa alba
Recomandari
Comentarii
Total 0 comments.
3491
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22