Odiseea scoțiencelor pe frontul românesc în Primul Război Mondial

Femeile scoţiene au dorit să fie implicate şi ele în desfăşurarea războiului mondial, nu numai la nivelul înlocuirii forţei de muncă masculine care se afla pe front. În acest context, a fost înfiinţat Women Scottish Hospitals de către Uniunea Naţională a So^­cietăţilor Sufragiului Feminin (su­fra­getele, cum erau cunoscute în epocă, erau femeile care militau pentru acordarea drep­tului de vot). Au fost organizate 14 uni^­­tăţi spitaliceşti. „Se estimează că apro­ximativ 50% din personalul Spitalelor Femeilor Scoţiene era alcătuit din femei din Scoţia, în timp ce restul proveneau din Anglia, câteva din Irlanda şi Wales şi măcar câte una din Canada, Australia şi Nouă Zeelandă. (...) Iniţial, Elsie Inglis (li­derul informal al SFS) a oferit ser­vi­cii­le organizaţiei sale guvernului britanic, dar fiind refuzată s-a îndreptat către gu­vernele Franţei şi ale Serbiei, care au ac­ceptat imediat această generoasă ofer­tă“, scrie Costel Coroban în Potârnichile gri. Franţa şi Serbia au fost foarte bucuroase să primească acest ajutor nesperat şi ca­li­fi­cat, în condiţiile în care pierderile de pe tea­trele de operațiuni erau din ce în ce mai mari şi capacităţile sanitare iniţiale fu­seseră mult subdimensionate (să nu uităm că se aştepta ca războiul început în iulie 1914 să se termine în patru luni!). Prima uni­tate a Spitalelor Femeilor Scoţiene (SFS) a ajuns în apropierea Parisului, fi­in­du-i repartizată o mănăstire, la Ro­yau­mont, unde a funcţionat de-a lungul în­tregului Prim Război Mondial. A doua uni­tate a fost direcţionată către Serbia, care rezista cu mult curaj unor forţe austro-un­gare superioare. Scoțiencele s-au instalat în orăşelul Kragujevac şi, „deşi personalul acestei unităţi era pregătit pentru a în­fiinţa şi susţine un spital de campanie de 100 de paturi, pe teren a fost nevoie de fapt de 250 de paturi“.

Intrarea în război a Bulgariei, în oc­tom­brie 1915, avea să producă dramatica prăbuşire a frontului sârb. La 7 no­iem­brie 1915, germanii au intrat în Kru­ševac, unde rămăsese personalul medical din Scoţia, care a fost luat prizonier. Una dintre scoţience a preferat să se alăture ma­sivului exod al armatei şi administraţiei sârbe prin nordul muntos al Albaniei, în iarna anului 1915, murind în condiţii groaznice, alături de altă o sută de mii de militari şi civili sârbi. Rămăşiţele armatei sârbe au fost transbordate în insula Corfu, spre refacere şi reorganizare de către navele Antantei. Ruşii au acceptat să fie

organizate două divizii formate din „vo­luntari sârbi“, adică din sârbii care fu­s­e­se­ră încorporaţi în Armata Austro-Ungară şi căzuseră în prizonieratul rusesc. În acest context, guvernul Serbiei în exil a so­licitat SFS să trimită o nouă misiune pe lân­gă prima divizie sârbă care fusese di­rec­ţionată de ruşi spre Dobrogea românească, unde se dădeau lupte grele între forţele An­tantei (trupele române şi ruseşti) şi Pu­terile Centrale (nemţi, bulgari şi turci).

Unitatea spitalicească scoţiană care s-a aventurat în această nouă odisee număra 76 de persoane (o misiune complexă, la care au luat parte atât personal medical - doctoriţe, asistente,infirmiere -, cât şi personal non­medical: şoferiţe de ambulanţe, bu­că­tă­re­se, spălătorese etc.). Scoţiencelor li s-au alăturat 36 de ofiţeri şi soldaţi sârbi. Din Li­verpool au luat vaporul spre Ar­han­ghelsk, unde au ajuns la 10 septembrie 1916. La 21 septembrie 1916 au ajuns la Odessa, de unde s-au îndreptat spre Reni, iar de aici au trecut cu bacurile atât personalul, cât şi cele 50 de tone de echi­pament îndreptându-se spre Medgidia, în apropierea frontului. Situaţia pe frontul din Dobrogea era gravă în momentul în care ajunseseră scoțiencele aici, cele două spitale de campanie umplându-se rapid. Retragerea din Dobrogea de la sfârşitul lui octombrie 1916, mai puţin asumată de istoriografia românească, a fost la fel de haotică precum cea din Muntenia. Sco­ţien­cele au asistat la scene apocaliptice: „uli­ţe­le pline de noroi dintre case au devenit o masă de oameni înspăimântaţi, ţipând, plângând, înjurând, la care se adăuga şi zgomotul maşinilor şi al animalelor: sce­ne de oroare şi disperare ce nu pot fi ui­ta­te niciodată“, nota una dintre asis­ten­tele scoțience. Alta scria în jurnalul său: „din toate direcţiile pe această câmpie, cât de departe puteai vedea, din spate şi dinainte şi din toate părţile erau şiruri şi şiruri de căruţe şi cai şi femei, bărbaţi şi copii, turme de vite şi de oi, soldaţi, tunuri, căruţe trase de boi şi orice lucru îţi puteai imagina, toate se întâlneau pe drumul acesta“.

O parte din personalul SFS, ajungând cu greu la Brăila, unde domnea liniștea, a fost purtat pe sus de o mulţime care le-a dus pe scoţience la un restaurant unde se organizase un banchet în onoarea lor. Pă­re­rile scoţiencelor despre militarii români nu sunt deloc grozave. Una dintre sco­ţien­ce nota în jurnalul său: „din ce se poate observa despre clasa de sus şi ofiţerii români, ai putea spune că nu ar refuza vreo mită“. Elinor Rendel scria: „Românii parcă ar fi cei mai răi soldaţi din lume şi nici ruşii, nici sârbii nu au o vorbă bună pentru ei“. Itinerariul lor după ce au pă­răsit Dobrogea pare a fi mai degrabă hao­tic, cert este că scoţiencele au petrecut ce­va timp şi în porturile Izmail şi Reni, din sudul Basarabiei, care li s-au părut târguri înapoiate, plictisitoare şi dezolante. La Izmail, „numai strada principală este un drum în adevăratul sens la cuvântului, restul sunt doar bătătorite, pline de praf şi nisip vara şi de noroi până la ge­nunchi în timpul iernii“.

Spre sfârşitul anului 1916, după retragerea din Brăila, SFS au ajuns în Galaţi, dar cum forţele germane presau şi spre acest port important, s-a decis evacuarea unui spital spre Reni, în sudul Basarabiei, şi Odessa. Acesta din urmă, nevând prea multă ac­ti­vitate, a fost deplasat mai aproape de linia frontului, ajungând la Iaşi, care se afla în­tr-o situaţie foarte grea, din toate punc­tele de vedere. Scoțiencele nu au gă­sit mare lucru de mâncare, iar în cel mai bun restaurant meniul consta doar în fasole rece, pâine neagră şi vin îndoit. O sco­ţiancă descria Iaşiul la începutului anului 1917: „Sunt mlaştini de apă murdară peste tot, noroi mult şi mirosurile sunt ori­bile. Peste tot zac câini şi cai morţi şi mormane de bandaje murdare şi alte gu­noaie“ (probabil spitalul a fost cantonat în­tr-o periferie a Iaşiului). În primăvară, frontul fiind stabilizat, o asistentă sco­ţian­că în plimbare în zona Galaţiului a întâlnit şi un ofiţer român care vorbea limba en­gleză, o raritate într-o epocă când elita românească, din care făceau parte ofiţerii, vorbea franceză. În timpul violentelor lup­te din vara anului 1917, cele două spitale deservite de femeile din Scoţia au acordat îngrijiri unui mare număr de ofiţeri şi soldaţi români. Una dintre ele nota acum, într-o spectaculoasă schimbare de per­cep­ţie: „Românii luptă splendid acum“.

Odiseea inimoaselor femei scoţiene în spaţiul românesc (indiferent dacă vorbim de Moldova sau de sudul Basarabiei, care făcea încă parte din Imperiul Ţarist) avea să se în­cheie în seara zilei de 29 octombrie 1917, când, în contextul evoluţiilor din Rusia, care au obligat şi România să înceapă tra­tative de pace, atât Misiunea Franceză (Ber­thelot), cât şi unităţile britanice au fost retrase. Elsie Inglis, inima acestei aven­­turi, măcinată de cancer, avea să moară la scurt timp de la debarcarea din Newcastle, la 26 noiembrie 1917, fiind în­mor­mântată în Dean Cemetery din Edin­burgh. Me­mo­ria ei a fost păstrată în conş­tiinţa populară scoţiană, un spital din Edin­burgh primind numele ei încă din 1925 şi, mult mai re­cent, Clydesdale Bank a emis banconta de 50 de lire purtând chi­pul celei care a fost dr. Elsie Inglis, o fe­meie care i-a pus me­reu pe ceilalți înain­tea sa, nefiind deloc zgâr­cită în a se dărui.