Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Relația Poloniei cu Ucraina: bătălia mitologiilor naționale (I)
2017-05-16
0
După anexarea Crimeei, Kievul a declanșat o veritabilă naționalizare a propriului stat și societății, optând pentru recuperarea simbolică a unor organizații nationalist-radicale din anii ’30-’40. Pe de altă parte, 2015 aduce schimbări politico-identitare și la Varșovia, cu implicații profunde în relaționarea cu lumea din jur. Pentru prima oară după 1989, guvernarea este dominată de elite pentru care Vestul și UE în mod particular nu mai primează necondiționat.

 

Unul dintre cele mai importante principii din politica externă a Poloniei postulează că „nu există o Polonie liberă fără ca Ucraina, Lituania [statele baltice, prin ex­tensie], Belarus să fie li­be­re și suverane“. Acest prin­cipiu (redat în cercurile de experți polonezi prin abre­vierea „ULB“) s-a cris­ta­li­zat în a doua parte a se­co­lului XX prin scrierile unor grupuri de intelectuali emi­granți polonezi, în frunte cu Jerzy Giedroyc și Juliusz Mieroszewski. Conform aces­tei școli, pentru ca Po­lonia să fie în deplină securitate, e obli­ga­to­riu ca relațiile cu vecinii estici să se ba­zeze pe o politică a deschiderii, să fie con­cepute de pe poziții de egalitate, cu inten­ția consolidării unor regimuri liberal-de­mocratice în Est (acolo unde este posibil) și, foarte important, ca Polonia să admită o interpretare nonexclusivistă sau non-po­lono-centrică a istoriei. Aceste principii ar contribui substanțial la suveranizarea sta­telor ULB și, în consecință, nu ar per­mite Rusiei să atenteze din nou la inte­gritatea și suveranitatea Poloniei, așa cum a făcut-o în repetate rânduri în ultimele trei secole și jumătate.

 

Practic, orice calcul la rece al Varșoviei față de Ucraina dictează că nu poate fi gân­di­tă o politică avantajoasă în relație cu Kievul fără a ține cont de implicațiile față de politica pentru Rusia (și atitudinea ce­lei din urmă față de Polonia). Invers, când relațiile bilaterale cu Ucraina sunt șubre­zi­te de crize sau de o ignorare pasivă reci­pro­că, Moscova are doar de câștigat. E un joc de sumă nulă în care Polonia nu își permite să greșească. Este, totodată, o lec­ție a istoriei pe care Polonia a învățat-o de-a lungul a cel puțin patru secole, iar Ucraina este condamnată să o învețe cât mai rapid, pentru a nu repeta soarta Po­lo­niei, începând cu partițiile din secolul XVIII și terminând cu tragediile din se­colul XX.

 

Paradigma Giedroyc, 1989-2015?

 

Pentru Polonia, în mod fundamental, prin­cipiile politicii estice elaborate în ultimele decenii sunt extrase din tragediile se­colului XX în această regiune a Europei de Est și care, cândva, a făcut parte din sta­tul polono-lituanian. Însă internalizarea și instituționalizarea „principiilor ULB“ ar însemna ca Polonia să renunțe la idea­li­zări, atitudini victimizante și nostalgii is­torice proto-imperiale. ULB propune, cu un succes relativ printre elitele poloneze, un minimalism istorico-geopolitic prin ca­re este promovată interpretarea unei Po­lonii satisfăcute cu teritoriul din prezent și ancorată în sistemul de valori UE-NATO. În acelaşi timp, ULB respinge istoricizarea discursului strategic față de Europa de Est. Acceptarea unor in­ter­pretări politico-identitare moderate conturate în ju­rul legitimității istorice a popoarelor vecine din Est în relație cu Polonia ră­mâ­ne esențială. Cu alte cu­vinte, complexul de su­pe­rioritate de care adesea era suspectată Varșovia în capitalele ULB în trecut nu și-ar mai avea locul în relația celor trei state cu Po­lonia Republicii a III-a (1989-prezent).

 

Li­derii noii Polonii au urmărit cu relativă strictețe preceptele școlii Giedroyc-Mie­roszewski, chiar dacă, în anumite cercuri conservatoare și radicale, imaginarul Po­loniei medievale târzii încă mai lasă loc de nostalgii pentru „pământurile estice“ (kre­sy). Dacă primul deceniu post­co­mu­nist a fost marcat de o politică externă po­lo­neză concentrată pe democratizarea, re­occidentalizarea și consolidarea Poloniei ca stat revenit în familia europeană și ves­tică, atunci, odată cu integrarea Poloniei în NATO și UE, Ucraina devine unul din­tre cei mai importanți vectori de politică externă a Poloniei. Spre mijlocul anilor 2000, „principiile ULB“ au devenit main­stream printre cei care gândeau, elaborau și implementau politica externă a Poloniei, indiferent de culoarea lor politică. Chiar de la bun început, reapariția pe harta po­li­ti­că a Ucrainei în 1991 a fost interpretată ca unul dintre cele mai fericite eve­ni­men­te pentru Polonia după mai multe secole. În mod explicit, granița directă cu Rusia s-a micșorat de cinci ori, limitându-se doar la Kaliningrad (232 km) și Marea Bal­tică.

 

Rolul Ucrainei de scut geopolitic în fața Ru­siei a fost recunoscut de la bun început. În mai 1992, Polonia și Ucraina semnau Tratatul de Bună Vecinatate, Colaborare și Relații Prietenești, iar în același Tratat cele două popoare au fost identificate ca „popoare înfrățite“. Anul 2004 reprezintă momentul de grație al politicii de des­chi­dere, dialog și angajare constructivă a Ucrai­nei. Pe măsură ce rolul său crește în Eu­ropa, Polonia devine în mod firesc mo­delul, învățătorul și avocatul Ucrainei în UE și NATO, în special după rolul exem­plar de mediere al președintelui Alexander Kwaśniewski din timpul Revoluției Por­tocalii din decembrie-ianuarie 2004-2005. În următorii 10 ani, Varșovia dedică re­sur­se politice și instituționale considerabile pen­tru ca Ucraina să devină cât mai con­soli­dată în fața unor potențiale amenințări ve­nite dinspre Moscova. Un rol aparte îl are politica reconcilierii față de traumele su­fe­ri­te și provocate reciproc în anii 1930-1940.

 

Parteneriatul Estic și beneficiile euro­pe­nizării nu ar fi existat, de fapt, dacă Var­șovia (sprijinită de Suedia) nu ar fi avut o politică bine conturată la adresa Ucrainei bazată pe principiile menționate mai îna­inte. Parteneriatul Estic era perceput de Varșovia ca un larg mecanism de lobby și infiltrare de facto a Ucrainei în Europa și, împreună cu ea, a celorlalte state in­te­resate. Însă de ce le-a fost teamă cel mai mult polonezilor nu au scăpat în 2013-2014, atunci când Euromaidanul, anexarea Crimeei și războiul ruso-ucrainean din Donbas declanşează mutații structurale în sistemul politic european, dar și în „ADN-ul“ național al ucrainenilor. Pe de o parte, Kievul provoacă (deliberat) marginalizarea relativă a Poloniei în formatele de nego­ciere pentru soluționarea conflictului din estul Ucrainei. Liderii de la Kiev consideră că au mai puțin nevoie de Varșovia atunci când se poate vorbi direct cu Berlinul, Washingtonul și Parisul. Această răcire nu trece neobservată în Polonia, care și ea in­tră într-o perioadă de turbulențe elec­to­rale. Rolul Poloniei de avocat și poate chiar de stat occidental fără de care, până nu demult, în cancelariile europene nu se puteau concepe politici față de Ucraina s-a redus din primăvara lui 2014.

 

În același timp, Kievul are nevoie de o veritabilă naționalizare a propriului stat și societăți. Ucraina se află în plin proces de identificare de noi repere sau mituri po­li­tice, ca răspuns la provocarea imperială a Rusiei. Alegerea noului simbolism politic ucrainean, în favoarea unor nume și or­ga­nizații naționalist-radicale din anii 1930-’40, nu avea cum să nu provoace reacții la Varșovia. Valorizarea pozitivă a miturilor politice asociate liderului ucrainean inter­belic Stepan Bandera (condamnat la moar­te în Polonia interbelică, dar salvat de in­va­zia nazistă) sau „eroizarea“ orga­ni­za­ții­lor Armata de Insurgență a Ucrainei (UPA) și Organizația Naționaliștilor Ucrai­neni (OUN) atrage sentimente ostile din partea multor polonezi.

 

Pe de altă parte, pentru a complica și mai mult lucrurile, anul 2015 aduce schimbări politico-identitare și la Varșovia, cu im­pli­cații profunde în relaționarea cu lumea din jur. Polonia însăşi intră într-o peri­oadă de schimbări interne ce aduc la pu­tere un segment conservator, populist, na­ționalist și nativist al elitelor politice. Este un proces încă în derulare care poate dura cel puțin până în 2019-’20. Pentru prima oară după 1989, guvernarea este dominată de elite pentru care Vestul și UE în mod particular nu mai primează necondiționat. Polonia și polonitatea (uneori exagerată) devine pilonul central în referirea po­li­tică-culturală la vecinătatea estică și chiar în politica externă în general.

 

Dosarul istoric-identitar

 

În aprilie 2015, spre final de mandat, pre­ședintele Bronisław Komorowski se afla la Kiev în vizită oficială. La două ore după ce și-a rostit discursul în Rada Supremă, deputații ucraineni adoptau un pachet de legi privind decomunizarea Ucrainei. Prin­tre acestea era adoptată legea despre sta­tutul legal și comemorarea memoriei parti­cipanților la lupta pentru independența Ucrainei în secolul XX. Această lege ca­li­fi­ca organizațiile istorice UPA și OUN ca unități de eliberare națională și implicit le integra în mitologia politică oficială ca par­te a noii ideologii de reconstrucție statală ucraineană. Polonezii asociază aceste or­ga­nizații adesea cu masacrele din Wołyń (Volynia) și Galiția din 1943-’45, masacre în care au murit în jur de 80.000 de etnici polonezi. Momentul și consensul prin care acest act normativ a fost adoptat de către deputaţii ucraineni a lăsat impresia unui manifest politic antipolonez la Varşovia și un semnal de escaladare intenţionată a politicii emoționale. La acel moment, pu­ţini au vrut să atragă atenţia asupra fap­tului că manifestul emoţional-politic-nor­ma­tiv, care într-adevăr a existat, era în mod primar orientat împotriva Moscovei, cu care Kievul se afla și se află în război.

 

În 2016, imediat după summit-ul NATO, în semn simbolic de renunţare la dialog ne­condiţionat, camerele reunite ale Par­la­mentului Polonez adoptau o lege despre masacrele din Wołyń și Galiţia și declarau 11 iulie ca Zi Naţională pentru Co­me­mo­ra­rea Victimelor Genocidului împotriva Polo­nezilor de către naţionaliştii ucraineni în Wołyń și Galiţia de Est în 1943-’45. În mod explicit, rezoluția vine să redeschidă un dosar care era considerat relativ pe­rif­e­ric în relația celor două țări cu numai câți­va ani în urmă. Este, într-un anumit sens, sfârșitul cumpătării în relațiile bi­la­terale.

 

(Va urma)

 

* Octavian Milewski este doctorand în cadrul Graduate School of Social Research, Academia Poloneză de Științe.

TAGS : polonia crimeea kiev varsovia Juliusz Mieroszewsk Paradigma Giedroy europa de est Octavian Milewski
Recomandari
Comentarii
Total 0 comments.
3790
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22