România trebuie să aleagă între euro şi deficit

Victoria lui Emmanuel Macron readuce în prim plan ideea oportunităţii aderării la zona euro sau, mai degrabă, necesitatea urgentării adoptării monedei unice. În viziunea lui Macron, pentru a rezista şi a furniza în con­ti­nuare bunăstare, Uniunea Eu­ropeană va trebui să ruleze cu mai multe viteze, ceea ce se întâmplă deja. Noutatea in­trodusă de preşedintele Fran­ţei în programul său, cu care de altfel a sedus electoratul francez, a fost ideea ar­ti­cu­lă­rii unui buget comun pentru zona euro, gestionat de un Minister al Finanţelor, ins­ti­tu­ţie creată în interiorul spaţiului monedei uni­ce. Există deci o linie Macron, care desparte prima ligă, a zonei euro, de restul UE.

Deşi ideea este privită cu rezervă la Bruxelles, deoarece ar crea tensiuni în UE, Franţa este un pilon esenţial al clubul european şi nu es­te exclusă agrearea ei într-un viitor nu prea în­depărtat.  Formula unei Uniuni cu mai mul­te viteze este din ce în ce mai po­pu­lară în ma­ri­le economii ale continentului, mai ales după şocul provocat de Brexit. În cam­pa­nii­le elec­to­rale care au ţinut sub presiune elec­toratele din Olanda şi Franţa, populismului i s-a opus oferta de reformare, întărire şi efi­cientizare a Uniunii. De fapt, Brexit-ul pare să fi dat undă verde unei Europe cu mai multe viteze. 

Simţind primejdia, oficiali ai administraţiilor din Polonia şi Ungaria au reacţionat vehe­ment, arătând clar că se tem de reducerea masivă a fondurilor europene şi de excluderea lor de la masa deciziilor im­por­tante pentru UE. Într-ade­văr, este de aşteptat ca sta­tele bogate să consume ele însele mai mulţi bani din puş­culiţa europeană pentru a-şi construi propriul buget, cel al zonei euro. Mai mult, sub pre­siunea popu­lis­mu­lui, înfrânt în câteva bă­tă­lii electorale, dar care nu a pierdut încă răz­boiul cu democraţia liberală, nu este exclusă nici o regândire a politicii in­ves­tiţionale a corporaţiilor din marile eco­no­mii europene şi, mai grav, a regulilor privind migraţia forţei de muncă. Deşi mulţi lideri actuali, mai ales cei din Grupul Vişegrad, dau glas euroscepticismului, din ce în ce mai po­pu­lar în ţările respective, ei înţeleg beneficiile apar­tenenţei la clubul european. Polonia, de pildă, frământată de sentimente antisistem, a fost cea mai mare beneficiară a banilor euro­peni, având la dispoziţie pentru investiţii aproa­pe 78 de miliarde de euro în exerciţiul bu­getar multianual actual al Uniunii.

România se află deci în situaţia inconfortabilă de a alege între intrarea în zona euro, cu avan­tajele rezultate de aici, şi tergiversarea adoptării monedei unice, riscând astfel să piardă bani şi influenţă în spaţiul UE.

Probabil că de aceea preşedintele Klaus Io­hannis a insistat, săptămâna trecută, asupra necesităţii creionării unui calendar de aderare la zona euro. Preşedintele a îndemnat auto­ri­tăţile responsabile să colaboreze serios pen­tru pregătirea intrării în zona euro. Acum gu­vernul nu pare capabil să înţeleagă momentul şi nici în stare să-l gestioneze.

Pentru alcătuirea unui calendar optim de adop­tare a monedei unice, primul pas, obli­ga­to­riu, ar fi respectarea criteriilor de la Maas­tricht, ca­re includ şi limitarea deficitului bu­ge­tar sub 3% din produsul intern brut (PIB). În­să prin mă­surile nesăbuite de majorare a sa­lariilor, fă­ră studii serioase de impact, sau de risipire a banului public în mii de proiecte opa­ce, a că­ror oportunitate şi eficienţă nu a fost pre­zen­tată clar vreodată, criteriul deficitului con­tro­lat va fi spulberat în următorii doi ani. Ultima estimare a Comisiei Europene confirmă în­gri­jo­rarea că deficitul se va amplifica. Astfel, ex­per­ţii CE estimează un deficit bu­ge­tar de 3,5% din PIB în acest an, urmat de 3,7% în 2018.  

Cu aceste performanţe ale risipei banului pu­blic, economia noastră nu se califică în etapa preliminară a aderării în zona euro. În plus, an­aliştii economici estimează o încetinire a economiei româneşti, atât în acest an, cât şi în 2018, pe fondul unei absorbţii modeste a banilor europeni. Investiţiile străine directe stagnează, atât din cauza percepţiei de risc politic, provocat nu de tensiuni interne între di­verse partide, ci de posibilitatea aplicării unor idei populiste, năstruşnice, negândite, puse în practică peste noapte, răvăşind astfel toate calculele investitorilor.

Banca centrală este, la rândul ei, rezervată în chestiunea adoptării monedei unice. Desigur, reţinerea bancherilor centrali este firească, ei şi-ar pierde un instrument de reglare a eco­no­miei prin flexibilitatea monedei în caz de criză. După cum s-a văzut şi chiar s-a simţit în bu­zunarele şi conturile românilor, la ultima criză leul s-a devalorizat masiv, ceea ce a asi­gurat o doză de oxigen exportatorilor, care adu­ceau valută în ţară, dar a distrus multe afa­ceri şi a aruncat în incapacitate de plată mii de gos­podării împrumutate în alte mo­ne­de.

Un lucru este clar: adoptarea monedei unice ar fi un gest în favoarea românilor. Până una-alta, ajustarea prin monedă, la care ţine banca centrală, este de fapt o devalorizare prin care pierd toţi, dar absolut toţi cei care nu au conturile doldora de euro sau de dolari. În plus, România riscă să piardă din banii eu­ro­peni, care rămân o sursă esenţială de dez­vol­tare a economiei. Preşedintele Iohannis are dreptate, proiectul de ţară ar trebui să fie aderarea la zona euro, realitate pe care cei din banca centrală o vor înţelege, dar pe care cei din Palatul Victoria nu o vor putea împlini în actuala formulă.