Fără a face judecăți contrafactuale, poa­te ar merita văzut care a fost punc­tul de inflexiune în care fiecare dintre cele două partide care compun azi PNL - PD și vechiul PNL - și-a pierdut bu­sola. La liberali, totul a început cu pactul făcut cu PSD sub gu­vernanța lui Crin An­tonescu, prin cons­ti­tuirea USL. Momentul în care PNL a abdicat de la propriile valori și principii, pier­zân­du-și la pachet cu ideo­logia și electoratul tradițional, a fost unul de răscruce și, așa cum ve­dem azi, cu consecințe pe termen lung. Nu a fost vorba doar de aca­pa­ra­rea partidului de o camarilă fără scru­pule și mediocră, condusă, e drept, de un lider carismatic, dar lipsit de consistență și verticalitate cum a fost Antonescu, sau de atacurile date ală­turi de PSD justiției și statului de drept, ci în primul rând de lovitura mor­tală aplicată dreptei românești. Oricum, chiar și din punct de vedere al scorului electoral, liberalii nu au avut prea mult de câștigat din com­binația cu PSD. La alegerile din 2008 au obținut un scor de peste 18,5%, iar în 2012, în USL fiind, au scos tot 18,5%. Azi, au în jur de 10% în formula cu PDL.

În ce priveşte PDL, mo­mentul de răs­cru­ce a fost cel în care Băsescu a rostit fai­mo­sul „adio“, în 2013, după Convenția națională în care Bla­ga a câștigat preșe­dinția partidului în de­trimentul Elenei Udrea. PDL era atunci marele înfrânt al alegerilor par­lamentare din 2012, când a scos puțin peste 16% (față de 33%, cât obținuse în 2008). Dar nu asta a fost piatra de mormânt, ci ceea ce a urmat după ce fostul său lider a încercat și parțial a reușit să-l destructureze. Exodul a fost masiv spre Mișcarea Populară și a inclus grupul de intelectuali - ceea ce a fragilizat democrația și dezbaterea internă -, atacurile nu conteneau, iar Blaga era depășit de situație, neavând anvergura unui lider potrivit momentului. PDL și-a pierdut inspirația și capacitatea de reacție, iar următorii doi ani i-a consumat în lupte interne și în efortul de a face față loviturilor venite din toate direcțiile.

Fuziunea fără fir roșu

Înaintea fuziunii, cele două partide erau într-o situație aproape la fel de com­plicată. Ieșit de la guvernare, un­de ajunsese la remorca unui PSD do­minator și arogant, părăsit din mo­tive rămase neclare de Crin Anto­nes­cu, PNL orbecăia dezorientat în cău­tarea unui azimut și a unui candidat la prezidențiale. Acesta s-a numit Klaus Iohannis. La rândul său, PDL era lipsit de un lider care să poată mă­car mima rolul de locomotivă deținut odinioară de Băsescu și dădea semne că nu-și mai găsește locul și rolul pe scena politică.

Comasarea PNL și PDL a folosit unui singur lucru: alegerea lui Iohannis. Adepții teoriei unificării dreptei ca mij­loc unic pentru înfrângerea colo­su­lui PSD au primit satisfacție. Ulterior, mai exact la parlamentarele din 2016, s-a dovedit că unirea singură nu adu­ce victoria. În 11 decembrie, noul PNL nu a obținut nici jumătate din scorul pe care PNL + PDL l-au avut în 2008 - 52% față de 20%.

Explicațiile pentru măiestria cu care noul PNL a ratat momentul de grație de după prezidențialele din 2014, când ajunsese să fie creditat cu o în­credere de aproape 45%, sunt mul­ti­ple. Unificarea neterminată din te­ritoriu, continua rivalitate dintre PNL și PDL este una dintre ele, dar e prea simplistă. Substanța eșecului noului PNL a stat în însăși ideea de unificare cu orice preț, sub presiunea mo­men­tului și a intereselor punctuale ale câ­torva lideri. Mai toate alianțele de dreap­ta au sfârșit prost, dar măcar s-au făcut fie din convingeri anti-PSD, fie doc­trinar. Ceea ce în cazul PNL și PDL nici n-a intrat în discuție. Nimic, nici o valoare comună, nici măcar tra­di­ționala ostilitate împotriva PSD nu lega aceste două partide până deunăzi dușmani de moarte. Mai rău, căsă­to­ria din interes s-a consumat într-o cocioabă la marginea drumului, nu în palatul puterii, așa cum scria în con­tract. Motiv suficient de frustrări și depresie colectivă.

Drumul asfaltat al eșecului

Acestea pot fi însă doar teorii, rea­li­ta­tea nemiloasă arată că eșecul rezidă din închistarea partidului și neres­pec­tarea democrației interne, din do­mi­nația pe care a exercitat-o un grup re­strâns de persoane lipsite de an­ver­gu­ră intelectuală și caracter puternic, co­coțat la putere, din inexistența vo­cilor critice și a dezbaterilor. Și, nu în ultimul rând, din oportunismul adânc înrădăcinat în mai toate par­tidele „tradiționale“.

Meritocrația în partid nu a mai func­ționat la niciun nivel, iar golul lăsat de dispariția unor lideri de mână for­te, cum au fost la vremea lor Băsescu și Tăriceanu, nu a putut fi umplut de locotenenții lor sau ai lui Iohannis. Vechii pedeliști care făceau posibile vic­toriile în situații imposibile, pre­cum Adriean Videanu și Vasile Blaga, au fost scoși din joc de diverse do­sa­re, oameni care gândeau strategii și politici pe temen lung, ca Valeriu Stoi­ca, s-au retras discret. Recuplarea la electoratul de dreapta și la marile teme de dezbatere așteptate de acesta nu s-a produs, PNL fiind incapabil să aleagă clar drumul liberalismului, să opteze între valorile con­ser­vatoare și cele progresiste. De buimăceala sa ideologică, de lipsa de viziune și de lideri a profitat, evident, PSD. 

Congresul ratat: învingătorul nu contează

Mult amânatul congres al PNL aduce doi candidați insignifianți prin profilul lor politic - un Orban etern candidat ratat, cu un trecut peste ale cărui isprăvi deja s-a aşternut praful indiferenţei, dar cu „prietenii“ îndelung consolidate în partid, și un Buşoi despre care aproape nu e nimic de spus în afară de oportunism și o platitudine greu de egalat.

Poticnelile mici și dese, combinate cu gre­­șeli epocale, cum a fost propunerea lui Marian Munteanu drept candidat la București, operă a grupării Gorghiu-Pe­trache-Atanasiu, au fost până la urmă în logica „evoluției“ PNL. În acest context, rezultatul de la parlamentare părea în­cununarea eșecului. Dar nu a fost. S-a do­vedit ulterior că e loc de mai rău. Ma­rile teme de interes general ale pro­priului electorat au fost ratate: evoluția galopantă spre extremism și populism, subiecte aflate pe agenda europeană, de exemplu, viitorul României în recon­figu­rata Uniune Europeană, ca să nu mai discutăm de chestiunile sociale și econ­o­mi­ce, abandonate generos în brațele PSD.

Susținerea anticorupției a fost necon­vin­gătoare și cacofonică, motiv pentru care protestele generate de abuzurile PSD în justiție n-au adus PNL niciun procent în plus. Reacțiile la politicile economice și fiscale – măriri de salarii și impozitul glo­bal - au venit sporadic și nedocumentat, în timp ce naționalismul economic și „familia tradițională“ sunt susținute pe față. Nici nu-i de mirare că PNL rămâne cantonat la puțin peste 20%, iar PSD a coborât doar câteva procente față de scorul de la parlamentare.

Ce aduce însă în acest peisaj mult amâ­natul congres, de la care publicul aștep­ta cel puțin un lider, dacă nu o direcție și un program? Aduce doi candidați in­signifianți prin profilul lor politic - un Or­ban etern candidat ratat, cu un trecut pes­te ale cărui isprăvi deja s-a aşternut praful indiferenţei, dar cu „prietenii“ în­delung consolidate în partid, și un Buşoi despre care aproape nu e nimic de spus în afară de oportunism și o platitudine greu de egalat.

Fiecare însă reprezintă un curent în PNL - Orban pe cel anti-Iohannis, de ieșire de sub dominația prezidențială, iar Bușoi pe cel pro-Iohannis. Fiecare are în spate un grup - Orban pe Falcă, Hava, Bolojan, Bla­ga și alţi pedeliști, care au reușit prin di­verse sforării să-l scoată din joc pe Pre­do­iu (au mers în subteran pe mâna lui Bo­lojan, care le-a spus pas pentru că nu ob­ținuse susținerea unor grei) și să ră­mâ­nă astfel fără un candidat repre­zen­tând PD. Bușoi are susținerea grupării Pe­tra­che-Atanasiu, a unei bune părți din ve­chiul PNL și, informal, pe cea a președintelui.

Predoiu, singurul care măcar avea an­ver­gura necesară unui partid care se cla­mează proeuropean, are destinul „țe­pui­tului“ de serviciu. Premierul unui guvern intrat în veșnicia umbrei și candidatul de sacrificiu în cursa pentru București a fost pus în situația penibilă să iasă din joc după ce anunțase că n-o face. Nu doar coteriile l-au învins, ci și propria în­clinație spre compromis, spiritul său ne­con­flictual. Cum nici Predoiu și sus­ți­nă­torii rămași fideli lui nu s-au hotărât spre care dintre cei doi înclină și nici fi­liale puternice precum Clujul lui Boc și Suceava lui Flutur nu au luat o decizie, meciul Orban-Bușoi se joacă.

Depunerea oficială a candidaturilor nu a adus nimic nou, aceeași poză de familie pe găști, aceleași fețe, vorbe optimiste care dau vioi din coadă și promisiuni ale unui viitor măreț. Despre care toată lu­mea știe cum arată, dar nimeni nu știe cum să-l construiască. Cam la asta se reduce marea schimbare de paradigmă așteptată și promisă. Pentru că, în rest, nimeni nu a auzit de vreun program, de vreo poziționare față de provocările mo­mentului sau de vreun nume nou, dă­tă­tor de speranță. Congresul nu are ce surprize să mai adu­că, cele trei săp­tă­mâni care vor urma vor fi dedicate con­vingerii șefilor de filia­le, ofertelor de po­ziții în viitorul Birou Po­litic, funcțiilor de vi­cepreședinți și secu­rizării voturilor.

Desigur, se ridică întrebarea care va fi re­lația partidului cu președintele Iohan­nis, în cazul în care câștigătorul va fi Lu­do­vic Orban. Fără discuție, una ceva mai co­lo­ra­tă, fie și măcar pentru că Orban are ver­bul la el, mai productivă chiar și pen­tru președinte, căci lingușelile fără nu­­anță ale lui Bușoi dăunează grav lin­gu­șitului. Dar, pe fond, nu se va schimba ni­mic, din simplul motiv că PNL va con­tinua să fie dependent de Iohannis, atâta vreme cât nu e capabil să-și producă sin­gur un vector de imagine și un can­di­dat. Și nu e capabil, după cum se vede.

Singurul noroc real al PNL este că, în afa­ră de PSD, pe scena politică nu prea mai e nimeni. Congresul PNL e ratat înainte de a începe. Pentru că la întrebarea „chiar contează cine va fi învingătorul?“ cu greu se poate răspunde. (A.P.)