Sacrificiile pe altarul majorării salariilor

Ambiţiosul proiect al Legii salarizării îm­prăştie bani grei în buzunarele bugetarilor şi a deschis o cutie a Pandorei, din care ţâşnesc constant noi cereri de măriri de sa­larii şi de beneficii. Nu exis­tă niciun calcul clar al efor­tului bugetar pe care-l va presupune aplicarea legii în următorii ani, nicio di­men­sionare serioasă a chel­tu­ie­lilor, pe etape, şi, mai ales, nu există nicio lămurire pri­vind sursa de bani care va acoperi golul produs de miş­carea în sus a salariilor.

Deocamdată, Consiliul Fis­cal atrage atenţia că, după majorările suc­cesive din ultimii ani, salariile bugetarilor consumă 10% din produsul intern brut (PIB) şi mai mult de o treime din banii bugetului de stat (39,4%). Un buget deja debalansat, cu deficite care se mişcă în li­nia de alarmă de 3% din PIB.

În urma majorărilor propuse de schiţele noii Legi a salarizării, dezechilibrele se adâncesc. În 2022 România va plăti pentru ceea ce specialiştii numesc „anvelopa sa­la­rială“ cam 12% din PIB, atenţionează ace­laşi Consiliu Fiscal. Dramatică este în­să presiunea salariilor din spațiul public asu­pra bugetului, deoarece această an­ve­lopă extinsă va reprezenta aproape ju­mă­tate (47%) din veniturile fiscale.

Statul îşi va consuma deci jumătate din ba­nii încasaţi din taxe şi impozite doar pen­tru a-şi plăti angajaţii şi nu poţi să nu te întrebi care vor fi cheltuielile sacrificate. Ne putem trezi că mărim salariile pro­fe­so­rilor, dar se vor prăbuşi tot mai multe ta­vane de şcoli, pentru că banii pentru in­vestiţii vor fi economisiţi. De­sigur, îi vom plăti mai bine pe angajaţii muzeelor, dar nu vom avea bani pen­tru achiziţii de art­ă sau pen­tru a susţine cultura ro­mânească. Pro­babil îi vom plăti mai bine pe medici, dar banii pentru igienizarea spitalelor, pen­tru me­di­ca­men­te şi tra­ta­mente vor fi și mai mult dră­muiţi şi asta nu din cau­za vreunei opoziţii obscure a vre­unui politician aflat vremelnic la bu­toanele din Palatul Victoria, ci pur şi sim­plu pentru că vor rămâne prea puţini bani pentru aceste cheltuieli.

O simplă comparaţie cu alte ţări europene, prezentată de altfel de Consiliul Fiscal, arată că suntem deja vicecampionii eu­ro­peni la capitolul ponderii cheltuielilor cu salariile din veniturile statului, după Da­ne­marca. Dar acolo este o altă poveste, des­pre care noi nu avem chef să aflăm: ei au taxe şi impozite mai mari, pe care le plă­tesc disciplinat. Nici măcar Grecia nu ne ajunge din urmă, a cărei istorie recentă a cunoscut bine scenariul electoral de tipul ma­jorării salariilor pentru a cumpăra vo­turi, poveste cu sfârşit dramatic, care a um­flat datoria şi a produs în final drama intrării în incapacitate de plată a ţării. Marea şansă a grecilor a fost stabilitatea mo­nedei pe care o foloseau la cum­pă­ră­turi, plăţi şi salarii, ei fiind în zona euro, deoarece o intrare în incapacitate de plată ar fi produs şi o prăbuşire dramatică a mo­nedei, aşa cum au stat lucrurile în Ar­gen­tina.

Desigur, poate exista şi o altă explicaţie a în­căpăţânării politicienilor din PSD care susţin majorările salariale, anume ipoteza pier­derii guvernării în 2020, caz în care viitoarea putere s-ar trezi faţă în faţă cu realitatea economiei, care nu va mai su­porta mărirea cheltuielilor. Acest scenariu s-a mai întâmplat în 1996, când PDSR-ul de atunci a pierdut alegerile, dar a lăsat moştenire o ţară în pragul intrării în in­capacitate de plată şi o monedă fragilă, care s-a devalorizat brutal faţă de dolar în primele zile după preluarea puterii. Ace­laşi scenariu s-a repetat în 2008, când Ca­binetul Boc a preluat o ţară în pragul cri­zei, o criză pe care n-a înţeles-o la timp şi pe care a gestionat-o inițial pe baza iluziei că economia va creşte solid, că aşa pro­misese Comisia de Prognoză.

Probabil că miza acestui exerciţiu de ma­jorare a salariilor care sfidează logica eco­nomică şi capacitatea ţării de a livra ve­ni­turi pentru consumul bugetar este cam­pania electorală pentru Cotroceni. Ipoteza că liderul PSD, Liviu Dragnea, vrea să ajun­gă preşedintele României este singura explicaţie cu o oarecare logică a ne­să­buin­ţei în care se proiectează o anvelopă sa­la­rială uriaşă, greu de gestionat în condiţiile unui corp funcţionăresc expandat şi ne­ne­cesar în secolul dominat de Internet.

Sigur că salariile sunt prea mici în Ro­mânia şi ceva trebuie făcut pentru a le miş­ca în zona normalului european, dar acest exerciţiu ar fi trebuit să includă şi o recalibrare a aparatului funcţionăresc, in­clusiv o reducere a numărului de mi­nis­te­re, mult prea mare pentru a gestiona afa­cerile ţării. Sunt ministere care în ţările dez­voltate aparţin aceluiaşi trunchi, cum ar fi cel al Energiei, care îşi are locul fix ca departament în cadrul Ministerului Eco­nomiei, după cum avem ministere care, în alte ţări, civilizate, se ocupă de domenii gestionate de agenţii de stat.

Dar pericolul cel mai mare al majorării sa­la­riilor în absenţa impulsului dat de pro­ductivitate este amplificarea inflaţiei şi a devalorizării leului. Doar prin inflaţie, ob­serva John Maynard Keynes, „un guvern poate confisca, în secret şi neobservat, o parte importantă din averea cetăţenilor săi“.