România: scenarii, posibilități

PSD

2017 se anunța plin de amenințări. Un an de alegeri parlamentare în țări supuse ten­tației național-populiste, al consolidării re­gi­murilor hiperconservatoare din Estul con­­tinentului (Polonia, Un­garia), al inaugurării man­datului Trump într-o Ame­rică ce pare că se ori­en­tea­ză spre răcirea relațiilor cu vechiul continent și apro­pierea din ce în ce mai ma­re de Rusia putiniană, în cadrul unei slăbiri pro­gra­mate a Alianței Atlantice. Nu am ajuns nici măcar la jumătatea anului. Deși a înregistrat un avans considerabil, extrema dreaptă nu a putut să se impună nici în Franța, nici în Olanda. Franța pare, prin alegerea noului președinte Macron, pe o cale, să sperăm, dătătoare de speranță Uniunii. Democrat-creștinii par bine porniți pentru cursa elec­torală în Germania, unde naționalista Al­ternative für Deutschland bate în retra­ge­re. Regimul „iliberal“ al lui Viktor Orbán este pus la colț din ce în ce mai sever de Uniunea Europeană, în timp ce in­ter­zi­ce­rea necondiționată a avortului eșuează în Polonia. Acest tablou liniștitor este ate­nuat de președinția Trump, care presu­pu­ne multe necunoscute.

Este prea devreme să înțelegem ce se întâmplă; știm că perspectiva unui dezastru european s-a de­părtat, pentru moment. Iar criza Uniunii Europene deja anunțată ar putea să devină una de creștere; te­meiurile celei mai promițătoare alianțe pe care a cunoscut-o continentul ar putea să in­tre pe un făgaș de consolidare. Tot ce pu­tem afirma este că ficțiunea afirmării UE ca a unei asocieri de state libere și absolut egale în drepturi nu va rezista. După cum fiecare ins are o soartă irepetabilă, fiecare stat component își va urma drumul în li­mitele prescrise.

Statele din zona euro vor constitui nucleul Alianței. Adoptarea monedei comune ră­mâne un proces deschis, dar cu siguranță criteriile de intrare în euro vor fi mult mai riguroase, evitând situațiile inex­tri­cabile, așa cum le cunoaște în momentul de față Grecia. Neîndoios că țările cu altă monedă, neparticipante la bugetul comun aferent vor fi țări de zona a doua, cărora li se va cere mai mult ascultarea decât pă­rerea. Vrând-nevrând, ele vor avea un sta­tut de mâna a doua și vor constitui o pe­riferie. Acest statut nefavorabil nu este o fa­talitate, după cum nici accesul la zona eu­ro nu este interzis țărilor care nu fac în­că parte din ea. Exigențelor economice li se adaugă respectarea standardelor sociale și culturale. Orice „club“ are regulile lui de purtare, implicite. Zona euro este un ast­fel de club.

România nu îndeplinește condițiile cerute de apartenența la cetatea interioară a eu­ro. În lipsa lor, intrarea pe ușa din spate nu ar fi numai imposibilă, ci chiar inde­zi­rabilă. Păstrarea unei monede naționale permite devaluarea, ceea ce echilibrează de­ficitele. Pândită dintotdeauna de adop­ta­rea „formelor fără fond“, o Românie in­tra­tă prematur în zona euro ar cunoaște cele mai mari dificultăți în a se menține, tre­când din criză în criză.

Trebuie să acceptăm lucid că țara noastră, deși s-a schimbat masiv după revoluția din decembrie 1989, este departe de a atinge ex­i­gențele unei apartenențe depline la UE. Asistența medicală publică este sub respirație artificială. In­fra­structurile feroviare sunt la pământ. Bucățile de au­tostrăzi neracordate la re­țea abundă! Piața de carte este cea mai slabă din Eu­ropa. Numărul de absolvenți universitari raportat la populație este cel mai mic. Iar cota analfabetismului funcțional este cea mai ridicată din Europa.

Să fim sinceri: PSD a câștigat (adevărat, cu o majoritate relativă) toate alegerile le­gislative din 1990 încoace. Numai grație unor „soluții imorale“ s-a putut ca PSD să nu fie în toată această perioadă la putere. PSD însă, la rândul lui, nu este numai o cauză; este și un simptom. Puterea PSD exprimă cel mai bine mentalitatea ma­jo­ri­tară; pe această bază a creat rețelele de in­fluență cele mai puternice și pare menit unei durate indefinibile. Pentru PSD și electoratul lui, menținerea țării noastre în zona gri a UE este mulțumitoare. Sistemul clientelar va continua să se propage cum vor spori și marile patrimonii ale baro­nilor, moșierii generației actuale. Pătura de­pendentă de acești boieri-baroni va con­tinua să se mulțumească cu puțin, știind că și exigențele vor fi scăzute.

Sistemul ar putea să continue, dar este fragil. Singura lui garanție de su­pra­vie­țuire este aceea a unei majorități populare mulțumindu-se cu puțin, dar mai ales refuzând să ia riscuri fie și cât negru sub unghie, speriată de perspectiva oricărei schimbări, economice, sociale, culturale. Dar: îndată ce numărul celor în­tre­prin­zători va atinge o anumită masă critică, baza populară a PSD s-ar prăbuși. De ace­ea, așa cum am mai arătat și în alte rân­duri, PSD este interesat ca românii să tră­iască în modestie și dependență materială, dar și în dependență morală și inte­lec­tua­lă. Cu deosebire incultura de masă, edu­cația mediocră sau nerăspândită, reli­gio­zitatea bigotă şi conformismul clerical sunt mijloace minunate pentru a perpetua groaza pentru orice fel de schimbare, în consecință, menținerea statu quo pro­fi­tabil neo-boierimii baronale și „iliberale“. Există o strânsă relație între retrograda politică economică și aspectele ideologice și culturale ale României de azi.

Dar situarea țării în zona se­micolonială a Europei, deși ne­mulțumitoare economic și umi­litoare moral, este ea însăși in­stabilă, ducând la noi și ne­așteptate situări. Politica antioccidentală și prorusă a Ungariei lui Viktor Orbán ara­tă că statele europene post-sovietice între­țin o anumită nostalgie „eurasiatică“. Ru­sia este conștientă de acest lucru. Iată de ce un Al. Dughin, ideolog neoficial, dar influent al Kremlinului de azi, face ochi dulci fostelor state satelite ale URSS, sus­ținând că ele se încadrează organic pro­iectului eurasiatic. Afirmația este cu atât mai valabilă când vine vorba de România, de tradiție ortodoxă. În această pers­pec­ti­vă, e posibil să se rupă o constantă de apro­ape două secole de istorie ro­mâ­neas­că, când progresul și binele au venit, mai ales, dacă nu exclusiv, din Apus. Pentru neo-boierimea acelui partid conservator care este PSD¹, „soluția“ euro-asiatică ar pu­tea să apară mai organică. În loc să fie în chip umilitor periodic rechemată la or­dine de organismele de la Bruxelles, par­tidul neoconservator PSD s-ar simți mai la largul lui într-un sistem îngăduitor cu corupția, respectuos față de corectitudinea politică a Estului, care de multe ori nu este decât imaginea simetrică și inversată a corectitudinii occidentale. Acest do­me­niu material și spiritual ne situează un­de­va între Turcia și Federația Rusă.

„Coșmarul istoriei“ ar putea să ne ofere și astfel de răsturnări radicale, mergând îm­potriva a ceea ce a însemnat pentru noi pro­gres de la 1848 încoace. Cu certitudine, o astfel de schemă nu este dorită de ele­men­tul dinamic al României, de cei ce in­ves­tesc în viitor. În schimb, „dughi­nis­mul“ nu este cu nimic nepotrivnic neo-bo­ie­ri­mii pesediste; și va veni momentul când noua clasă nu se va mai teme să spună ce simte și gândește, când și dacă aver­tis­men­tele europene își vor fi arătat insuficiența.

Numai o tresărire puternică a conștiinței românești, prezența unor figuri puternice de sin­cronizare cu Occidentul, sus­ți­nând experimentul social, le­ga­litatea, inițiativa, încurajarea opiniilor și conduitelor neconformiste, ar da o șansă mutației („movida“) și ne-ar propaga în centrul Europei, ca una dintre țările cu drepturi depline.

Această tresărire socială ar proveni din respingerea inferiorității cronice în care ne găsim. Manifestațiile din ianuarie-fe­bruarie care au dus la abolirea Ordonanței 13 au reflectat acestă insatisfacție a unui strat semnificativ al societății. Dar spon­taneitatea se cere organizată. Partidele po­litice trebuie să canalizeze opinia difuză. Și, mai ales, liderii de opinie trebuie să se manifeste în chip mai generos. Com­ba­te­rea corupției este o temă centrală; dar ni­ciun moment nu trebuie să se manifeste sin­gură. Un principiu elementar al po­le­micii este că nu trebuie să te mărginești a critica pozițiile adversarului, ci și să pro­pui o alternativă. În ce mă privește, am convingerea fermă că libertățile sunt soli­dare: libertatea de a întreprinde nu poate fi separată de libertatea de a gândi, de res­pectul pentru convingerile și actele ce­lorlalți, de acceptarea drepturilor mino­ri­tăților... nu cred că toate valorile con­tem­porane sunt echivalente, dar revendic pen­tru alții dreptul de-a experimenta.

Libertatea nu poate fi tăiată în două! Li­beralismul economic nu are sens și fi­nalitate în absența liberalismului social și politic. Noțiunea de „societate deschisă“ pre­conizată de Karl Popper este deja su­gerată de Henri Bergson prin opoziția din­tre „morala închisă“ și „morala des­chisă“. Europa unită, vechiul continent care, primul, a auzit și perceput mesajul cristic al universalității moralei umane față cu morala închisă a societăților tribale încearcă acum să realizeze o societate cu adevărat deschisă. Aderând fără rezerve la acest proiect vom confirma sensul pe care l-a primit istoria noastră de două secole încoace. Oamenii politici, intelectualii, dar și toți cei întreprinzători, cei care re­fu­ză frica și umilința trebuie să acționeze. 

1. Vezi editorialul lui Andrei Cornea din revista 22 , nr. 1410.