De același autor
Și săptămâna aceasta a început, cum altfel?, cu circul politic inutil și iresponsabil al audierilor din cadrul comisiei parlamentare de anchetă asupra alegerilor din 2009. Cuplată cu falsa dezbatere despre arhiva SIPA, chestiunea a ocupat agenda publică, în continuarea amplei operațiuni de discreditare a justiției. Este și firesc să fie așa, de vreme ce inițiatorii celor două stupide scandaluri sunt ei înșiși vizați de justiție.
Exact după ce și-a prezentat „mărturia“ nesusținută de probe în fața parlamentarilor, Dan Andronic a fost trimis în judecată de DNA, alături de Elena Udrea și Ioana Băsescu, pentru „mărturie mincinoasă și favorizarea infractorului“ în dosarul finanțării campaniei prezidențiale a lui Traian Băsescu din 2009. În rezumat, procurorii DNA îl acuză că ar fi ascuns adevărul cu privire la sumele primite de la firma fostului amic al Ioanei Băsescu, Francesco Giovanni, pretinzând că banii nu ar fi avut nicio legătură cu campania electorală, ci ar fi fost onorariul pentru consultanța acordată în vederea deschiderii unei televiziuni în Ungaria. Televiziunea nu s-a deschis niciodată, dar Andronic nu i-a înapoiat banii italianului, spune el, pentru că nu l-a mai găsit! Banii însă se regăsesc în transferul către consultantul israelian Tal Silberstein, căruia i s-a achitat un comision de succes. Potrivit DNA, acest comision ar fi provenit din bani negri. Sunt multe probe în dosar care îl contrazic flagrant pe Dan Andronic, inclusiv mărturia lui Giovanni, pe care procurorii l-au găsit. Acesta este al doilea dosar penal pentru care pretinsul ziarist va răspunde în justiție, după cel legat de privatizarea frauduloasă a fermei Băneasa, în care este acuzat de constituirea unui grup infracțional organizat în vederea unei fraude de 135 de milioane de euro.
Două întrebări se impun: 1) ce credibilitate are un personaj cu două dosare penale, acuzat de mărturie mincinoasă? și 2) poate fi un ziarist partener de afaceri cu politicienii?, dar consultant politic și / sau media? Eu zic că nu, pentru că nu mai poți relata cu obiectivitate despre afacerile oamenilor politici. Și apoi, cât de obiectiv și de incisiv vei fi față de politicianul care ți-a achitat un onorariu gras înainte de a intra în emisiune? Totodată, atunci când un anchetat penal scrie articole despre instituțiile care îl anchetează, credibilitatea lui este zero, ceea ce este valabil și pentru domnul Andronic.
Aceste chestiuni elementare de deontologie nu preocupă însă televiziunile „de știri“, ai căror proprietari au dosare și/sau condamnări penale. Deși credibilitatea acestor posturi este mai mult decât problematică, nimeni nu le sancționează, CNA fiind o glumă proastă, iar societatea le acceptă, din lipsă de alternativă, deși este limpede că nu au fost create pentru public, ci pentru apărarea intereselor patronilor, iar campania anti-stat de drept a devenit misiunea lor principală. Nu întâmplător, „formatorii de opinie“ care ocupă studiourile - și mentalul colectiv al publicului fără discernământ - au fost atent selecționați. Ea include nu numai personaje penale ca Dan Andronic și Sorin Roșca Stănescu, condamnat deja în Dosarul Rompetrol, pentru utilizare de informaţii privilegiate şi constituire a unui grup infracţional organizat, ci și susținători fervenți ai unor astfel de personaje, ca Ion Cristoiu, de pildă, marele confident al Elenei Udrea, tratat cu mare deferență de establishmentul mediatic, care din „maestru“ nu-l scoate, ceea ce ne trimite cu gândul la Balada maeștrilor de Tudor Arghezi. Or, Ion Cristoiu a trecut pe la toți mogulii, migrând de la Dan Voiculescu la SOV și apoi la cooperativa politico-mediatică Udrea-Andronic de la B1. Peste tot a avut același discurs. Și tot din clubul select al formatorilor de opinie admiși de mafia mogulilor face parte și Cristian Tudor Popescu, apărătorul mineriadei din 1990, pentru care TVR nu ar fi trebuit niciodată să dezvăluie vreun material incriminant la adresa lui Decebal Traian Remeș. A dispărut, momentan, Liviu Mihaiu, care dădea certificate de integritate tuturor, dar nu poate explica în mod credibil de ce era SOV dispus să plătească o mită de un milion de dolari pentru numirea sa ca guvernator al Deltei Dunării. Lista este bogată, spațiul nostru însă este limitat.
Niciunul dintre aceste personaje nu ar fi acceptat în presă într-o democrație consolidată; nu i-ar angaja nimeni, pentru că ar fi respinși de public. La noi însă ei fac legea, acuzându-i pe cei care susțin statul de drept și anticorupția că ar fi „acoperiți“ ai serviciilor. Astfel, în România, din „câine de pază al democrației“, partea cea mai influentă a presei a devenit dulăul de pază al corupților. În consecință, spațiul public este viciat, moralitatea publică pervertită, și încă de ani buni. SRS, de pildă, o vânează pe Monica Macovei de când ea, ca ministru al Justiției, a dat în vileag presiunile exercitate de Dinu Patriciu asupra ei. Dar ce contează? Cu sprijinul clasei politice, opinia publică a devenit captivă a televiziunilor de știri deținute de moguli și este formată - sau, mai degrabă, deformată - de mercenarii acestora. În comunism era la fel, știe bine Ion Cristoiu, adică se făcea propagandă, nu presă. Acum se mai face și presă, este adevărat, dar în zonele marginale, cât mai departe de televiziuni, pentru că la televiziuni (de)formatorii de opinie și-au adjudecat partea leului.
În concluzie, renumele prost al României în Europa în privința integrității și justiției este o operă colectivă a politicienilor și a celor care au uzurpat calitatea de jurnalist pentru a submina statul de drept și democrația. Câtă vreme vom rămâne captivi ai acestei mafii multitentaculare, nu vom ieși din statutul de periferie a Europei. Nici nu vom merita