Conservatorismul liberal

Deși am apreciat întotdeauna tenacitatea, se­rio­zitatea și bunele intenții ale d-lui Nicușor Dan, n-am crezut în flerul lui politic. Dar mărturisesc că nu m-am așteptat ca acesta să demisioneze nu numai din funcția de președinte, ci și din par­tid, în momentul când o majoritate a votat împotriva sa pentru opoziție la propunerea re­ferendară de schimbare a Constituției la ar­ti­colul care definește familia. Dar nu poziția d-lui Dan e aici cea mai importantă, ci chestiunea în sine: poate un partid ca USR, fie și autodeclarat „altfel“, să rămână neutru și neangajat într-o astfel de dispută care privește drepturile omului și drepturile civile? Iar asta cu atât mai mult, cu cât, în câmpul opoziției, PNL pare să susțină mo­dificarea constituțională sau, oricum, să nu i se opună în bloc. Presiunea BOR, dar și re­zis­tențele interne și, nu în ultimul rând, un tip de lașitate electoralistă au paralizat PNL în acest caz, ca și în multe alte situații.

Întreb și eu atunci: oare USR trebuie să par­ti­ci­pe la aceeași lașitate? În fond, există un elec­torat (mai tânăr și mai educat, desigur) care se opu­ne acestei modificări constituționale din mo­tive diverse. E un electorat minoritar azi în Ro­mânia, dar asta nu înseamnă că trebuie neglijat. O parte a lui a participat la protestele din iarnă împotriva Ordonanței 13. Așa cum nu trebuie neglijate nici motivele pentru care e rezonabil refuzul de a vota schimbarea constituțională, mo­tive care nu au neapărat legătură cu drep­tu­ri­le homosexualilor, ci mai mult cu drepturile omului în general. Cine, dacă nu USR, va re­pre­zenta acest electorat îngrijorat că o formă (fie și soft) de fundamentalism creștin impune o li­mi­tare a drepturilor cetățenești în 2017 în raport cu 2003?

D-l Dan și adepții săi susțin că, dacă USR adop­tă o poziție clară în această dispută, partea con­servatoare a partidului se va simți frustrată și, even­tual, va părăsi partidul. S-ar putea ca unii să părăsească partidul (urmând exemplul lide­rului), dar cred că cei pe care i-aș numi „con­ser­vatori liberali“ n-o vor face. Iar ceilalți n-au decât și cu atât mai bine!

Un „conservator liberal“ nu e un fun­da­men­talist și nici un habotnic. Crede în valorile sta­tului secular, chiar dacă crede și în importanța bisericilor și a religiei. Iubește tradițiile, dar nu le idolatrizează. Nu confundă valorile seculare (la care se referă Constituția) și cele creștine. Un „conservator liberal“ e antisocialist mai puțin din motive ideologice generale, ci fiindcă e realist, iar socialismul radical s-a pier­dut adesea în fumurile utopiilor. Or, rea­lismul solid al „conservatorului liberal“ îl determină să ia în serios situația reală a familiilor de azi, diversitatea lor și schim­bă­rile rapide care au loc. Chiar dacă unele schimbări nu-i sunt pe plac, are prea mult bun-simț ca să creadă că ele vor pu­tea fi oprite prin interdicții și redefiniții. „Conservatorul liberal“ recunoaște reali­ta­tea socială și nu-și face iluzii nu doar inu­tile, dar și periculoase. Dar, mai ales, „con­servatorul liberal“ rezistă împotriva ideii de a limita – fie și printr-o definire mai precisă – a unor drepturi civile ga­rantate de Constituție. El vede că ne aflăm acum în epoca de ascensiune a „ilibe­ra­lismului“; tentația iliberală și autoritară e mare, mai ales în partea noastră de lume. Iar PSD pare extrem de amator să se in­spi­re din asemenea modele. Dar „con­ser­va­torul liberal“ cunoaște istoria; am zice, chiar, că asta e specialitatea și sursa lui de inspirație: așadar, știe că homofobia a fost întotdeauna doar vârful unui ghețar, iar alte limitări ale drepturilor civile au urmat foarte repede. Consimte, așadar, ca la ne­voie să schimbăm legislația ordinară, dar nu să modificăm Constituția prin limi­ta­rea drepturilor.

USR are neapărat nevoie de acești „con­servatori liberali“, așa cum are nevoie și de „progresiștii liberali“. Cele două gru­puri (cu nuanțe destule) au ceva comun: limbajul liberal al drepturilor și liber­tă­ților. Asupra acestui punct n-au de făcut nicio concesie. Dimpotrivă, menținerea con­fuziei dintre „conservatorii liberali“ și cei „iliberali“ nu poate fi decât nocivă, la fel ca cea dintre „progresiștii liberali“ și cei „iliberali“ (pe care îi numim și „stân­giști“). Cei care susțin că azi ideologiile sunt depășite ar trebui să mai reflecteze.

Consider că, definindu-se în acest fel, USR nu va avea decât de câștigat, că­pă­tând un profil mai precis și eliberându-se de ezitări și neutralisme politicianiste. Își va păstra însă un anume pluralism intern prețios și nu se va închide într-o doctrină exclusivistă. Îi va pierde, poate, pe unii – pe conservatorii iliberali (ca și pe pro­gre­siștii iliberali) – dar își va spori rândurile cu alții și, mai ales, va reprezenta mai bine un anume electorat, azi în opoziție, mâi­ne într-o coaliție de guvernare. Cel mai important însă este că liberalismul în sens larg (nu doctrinar îngust), aproape abandonat azi de PNL, își va afla o re­prezentare politică adecvată.

Nu știu dacă USR va avea curajul să mear­gă pe acest drum și să facă distincțiile ne­cesare, risipind confuzia în care d-l Ni­cu­șor Dan și adepții săi pare că vor să me­n­țină partidul. Ironia este că asemenea confuzii – foarte populiste în esența lor – pot fi folositoare un timp pentru un partid, doar dacă acesta dispune de un lider carismatic – ceea ce d-l Dan e foarte de­parte de a fi.