Efectele capitalului străin: preţuri mici, salarii mărite şi leu stabil

Această ostilitate a apă­rut ceva mai devreme, odată cu criza din 2008, care s-a declanşat în piaţa fi­nan­cia­ră globală. Instituţii financiare mari au fost susţinute de stat sau au dat faliment. Băncile au fost victimele de serviciu şi vi­novaţii principali identificaţi rapid de po­li­ticieni. Era o reacţie previzibilă, pe care ban­cherii o anticipau. Cândva, în 2010, An­dreas Treichl, preşedintele Erste Bank, spunea că băncile vor plăti factura crizei, deşi au finanţat industrii care au dat fali­ment, drumuri niciodată construite şi în general afaceri care au sucombat fără să-şi mai plătească vreodată datoriile.

Contextul antiglobalizare

Dar criza din 2008 a deschis uşa poli­ti­cie­nilor care au sărit în acţiune pentru a in­terveni în economie, iar acolo unde ope­ra­ţiunile de salvare au necesitat sacrificii sau unde n-au fost suficienţi bani, s-a in­si­nuat populismul. Pe aripile populismului a apărut mişcarea Syriza, condusă de Ale­xis Tsipras în Grecia, sau UKIP-ul lui Ni­gel Farage, care a impulsionat Brexit-ul, acest divorţ forţat între Marea Britanie și Uniunea Europeană. Cam acesta este con­textul actual, în care politicienii supra­vie­ţuiesc prin populism. Dar populismul este fragil (eşecul Syrizei din Grecia este un bun exemplu), iar supravieţuirea la putere are costuri, deoarece a implicat pro­mi­si­uni de bunăstare. Pentru a finanţa fac­tu­rile de salarii promise în exerciţiile de se­du­cere a electoratului, politicienii caută bani în cuferele multinaţionalelor, cărora le pregătesc suprataxe şi le impun re­gle­mentări restrictive. Premierul ungar a stat în avangarda acestei mişcări de supra­ta­xare a corporaţiilor financiare. El a mers mai departe, naţionalizând pensiile cu du­blă coordonare, a statului, care impunea transferul banilor în mâinile fondurilor de pensii, şi a companiilor de gestionare a acestora, care le administrau.

Populismul naţional

În România, populismul s-a insinuat în pro­gramul de guvernare, sub forma creş­te­rii oarecum forţate a salariilor dincolo de capacitatea economiei de a livra bună­sta­re, adică peste productivitate. Dar po­pu­lismul şi mitul corporaţiei (obligatoriu stră­ine) hrăpăreţe, care fuge cu banii din România pentru a-i transforma în profit în ţara mamă, s-a manifestat prin retorica guvernanţilor. O retorică periculoasă, ca­re ține sub tensiune lumea afacerilor şi am­plifică ceea ce analiştii numesc „riscul politic“.

În România, străinii, fie că vorbim de cor­poraţii multinaţionale, de afaceri mici sau de întreprinzători individuali, au in­vestit peste 68 de miliarde de euro, până la fi­nalul anului trecut, potrivit datelor Băncii Naţionale a României. Datele UNCTAD, evaluate în moneda americană, arată că sto­cul de investiţii străine directe, de 71,8 miliarde de dolari, este de 38,4% din Pro­dusul Intern Brut, sub media europeană şi mai puţin decât statele din regiune. E drept că acestea - atât Ungaria, unde in­vestiţiile străine directe depăşesc 61,8% din PIB, cât şi Cehia sau Polonia - au in­trat ceva mai devreme în Uniunea Eu­ro­peană. Dar, interesant, din Ungaria „ili­be­rală“ fug banii: investiţiile străine în 2016 au coborât la 77,7 miliarde de dolari, cu pes­te 20 de miliarde de dolari mai puţin de­cât în 2013, când depăşeau 108 miliarde de dolari, potrivit Word Investment Re­port, alcătuit de UNCTAD.

2003, an de inflexiune

Accesul în UE a stimulat, de altfel, in­ves­tiţiile străine directe, care ocoliseră o Ro­mânie fidelă ideii „nu ne vindem ţara“, ca­re a inhibat investitorii. În 2003, anul anun­ţului de la Salonic, care deschidea dru­mul României către UE, investiţiile stră­ine directe erau modeste, de numai 9,6 miliarde de euro, de peste şapte ori mai mici decât la finalul lui 2016.

Banii corporaţiilor au alimentat economia, care avea o lipsă masivă de capital şi re­sur­se valutare limitate de incapacitatea afa­cerilor ţării de a exporta mărfuri sau ser­vicii. În 2003, PIB-ul României era de 52 de miliarde de euro, la finalul lui 2016 acesta era de trei ori mai mare, depăşind 169 de miliarde de euro. Ar fi putut eco­no­mia românească să atingă o asemenea ex­pansiune fără injecţiile de bani făcute de investitorii străini? Lipsa capitalului, mai ales, şi apoi tehnologiile învechite, pier­de­rea unor pieţe desfiinţate, cum a fost CAER, şi, nu în ultimul rând, stilul special de gestionare a afacerilor statului, marcat de hoţomănii şi incompetenţă, au frânat economia timp de 13 ani.

Petrom, căpuşele şi bugetul

Povestea Petrom este un exemplu lă­mu­ri­tor. Privatizarea Petrom a fost deseori de­­monizată, că s-a vândut prea ieftin, prea repede şi fără mari câştiguri pentru Ro­mâ­nia. Puţini îşi mai amintesc însă cum ară­ta Petromul în mâinile statului: avea da­to­rii, pe care de altfel statul le-a pre­luat la datoria publică, şi întreţinea o masă uriaşă de profitori „căpuşă“ care pri­meau car­bu­ranţii sau petrolul şi nu achi­tau facturile. Creanţele Petromului de stat, adică plăţile restante de la rafinării de stat, ca RAFO, Dăr­măneşti, dar şi de la ben­zinării priva­te sau alte firme căpuşă se apropiau de ju­mătate de miliard de dolari, erau deci de 15.000 de miliarde de lei vechi sau 459 de miliarde de dolari, la cursul din epocă. Cum s-ar fi dezvoltat Pe­tromul în mâinile statului, aşa cum a ră­mas Oltchimul, de pildă, fără bani, cu da­toriile către Ban­co­rex acoperite din bu­ge­tul statului şi cu hai­ta de căpuşe în coastă? Astăzi cor­po­raţia este un stâlp al bugetului statului, că­ruia îi acoperă peste 12% din ve­nituri.

Efectul asupra inflaţiei şi saltul salariilor

Corporaţiile au ajutat, direct şi indirect, la stăpânirea inflaţiei. Fie că vorbim de pre­zenţa supermarketurilor, cu politica lor de reduceri de preţuri, fie că includem în ecu­aţia stăpânirii inflaţiei şi infuzia de ca­pital şi de valută, care a pus frână ti­par­ni­ţei de bani, intens folosită în epoca „nu ne vindem ţara“, toate acestea au dus la temperarea inflaţiei. În 2003, inflaţia era de 15,3%, iar la finalul lui 2016, evoluţia preţurilor din România se înscria în ten­din­ţa europeană, aveam chiar o scădere a indicelui preţurilor cu 0,5%. Nu doar con­sumatorii, populaţia au beneficiat de tem­perarea inflaţiei, ci şi afacerile româneşti, deoarece inflaţia joasă s-a tradus în do­bânzi acoperitoare mai mici şi s-a deschis ast­fel calea creditării, un exerciţiu im­po­si­bil în primii 13 ani postcomunişti. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu aveam această inj­ec­ţie masivă de capital în valută? Probabil am fi trăit mai multe episoade de tipul ce­lui din 1999, când România era pe punctul de a intra în incapacitate de plată, deoa­re­ce nu avea valuta necesară onorării obli­ga­ţiilor de plată. Inflaţia era de 45,8%, vi­te­ză cu care se şi tipăreau leii rapid de­va­lo­ri­zaţi pe o piaţă unde foarte mulţi lei aler­gau foarte puţini dolari.

Să nu ne iluzionăm, investitorii străini au ales România deoarece salariile mici promiteau din start profituri mai mari. Şi totuşi, angajaţii multinaţionalelor au fost şi sunt încă plătiţi mult peste media celor care lucrează în firme private româneşti sau chiar la stat. Desigur, guvernul îşi pro­pune acum să schimbe această situaţie şi să-i remunereze pe bugetari mult mai bi­ne. Dacă va găsi bani, ceea ce va fi dificil, probabil că salariile bugetarilor le vor de­păşi pe cele din mediul privat, mai ales din spaţiul afacerilor cu capital românesc, însă corporaţiile multinaţionale vor avea spaţiu financiar pentru a-şi păstra an­ga­jaţii valoroşi.

Să nu uităm însă salariile mici plătite de afacerile româneşti care lucrau în lohn pentru străini, în deceniul al nouălea. Afa­ce­riştii români au exploatat o nişă de câş­tig şi executau de zor comenzi pentru ma­rile branduri de textile şi îm­bră­că­min­te, dar nu au înţeles să transfere o mare parte din aceste profituri în buzunarele an­ga­ja­ţilor. În anii 1990, salariul mediu era 157 de dolari, calcul statistic efectuat însă în ipo­teza că un dolar costa 21,26 de lei, o uri­aşă iluzie, deoarece nimeni nu-l putea cumpăra la cursul ăsta, poate doar clienţii favoriţi ai defunctei Bancorex, care, de alt­fel, a eşuat în faliment. În decembrie 2003, când eram milionari, salariul mediu net era de 139,40 euro, iar la finalul lui 2016 u­r­ca­se la 523 de euro. Salariul a cres­cut în pas cu economia, care, la rândul ei, s-a re­vi­go­rat şi datorită investiţiilor străi­ne directe.

Exporturi – de la 18 la 57 de miliarde

Investiţiile străine din România au sti­mu­lat exportul, dar au creat şi un flux de im­porturi necesare industriei, mai ales. To­tuşi, când ne uităm punctual la marii ex­portatori, cum ar fi industria auto sau la pro­ducătorii de componente auto, de pil­dă, constatăm că exporturile depăşesc ma­siv importurile, deşi la ultimul capitol cân­tăreşte mult şi preferinţa românilor pen­tru mărcile străine, altele decât cele pro­du­se în ţară. În chestiunea exporturilor, pu­tem vorbi de un adevărat boom. În 1990, România a exportat mărfuri în va­loare de 4,9 miliarde de euro, iar în 2003 exporturile totale erau de 18,2 miliarde de euro. Anul trecut, România a exportat bu­nuri şi servicii în valoare de peste 57 de miliarde de euro. Industria auto a fost prin­cipalul vector al creşterii, dominând clasamentul cu un scor de 47% din totalul fluxului de exporturi. Când ne uităm însă la amploarea investiţiilor străine în indus­tria auto şi de componente, observăm că ele au fost rodul unor investiţii străine în valoare de aproape 5,5 miliarde de euro, fără de care exporturile noastre ar fi fost mult mai puţine.

În esenţă, economia s-a dezvoltat cu aju­to­rul miliardelor injectate de corporaţiile străine în afacerile lor româneşti. Pentru o ţară fără capital, aceste investiţii au fost vitale, au stimulat economia, au produs lo­curi de muncă, au consolidat moneda na­ţională şi au creat stabilitate, în general. De­sigur, salariile din România sunt mai mici decât cele plătite la Londra, iar stilul de muncă în corporaţii este standardizat până la rigiditate şi epuizează energiile sa­lariaţilor.

Corporaţiile nu sunt instituţii de bine­fa­ce­re, deşi ele se implică în proiecte sociale, aşa e la modă în lume, o fac şi în România. Există un sentiment negativ şi o retorică agresivă la adresa corporaţiilor, care ig­no­ră însă realitatea economiei: România a pro­gresat şi datorită acestor 71 de miliarde de dolari care au compensat ineficienţa capitalului românesc, extrem de limitat. Cum ar fi trăit românii? Ne putem uita peste Prut, aşa, pentru o privire lucidă.