Programul Vâlcov, un pericol pentru orice premier

Stufoasa listă de întârzieri scrisă de Darius Vâlcov nu descrie neapărat incapacitatea miniştrilor de a grăbi realizarea măsurilor propuse în Programul de guvernare, ci, mai degrabă, realitatea că acest program este in­coe­rent, riscant din pers­pec­tiva stabilităţii economiei şi imposibil de aplicat. O uriaşă iluzie care poate in­jecta risc de ţară, cu po­ten­ţialul de a declanşa în vii­tor o criză economică.

Principala problemă a pro­gramului, dincolo de în­şi­ruirea de măsuri, unele lo­gice, altele inspirate din practica altor ţări şi destul de multe inutile sau riscante, es­te lipsa banilor. Ideile de forţă presupun o risipă uriaşă de bani, iar sursele de aco­perire parţială a măririi facturilor de chel­tuieli ale statului sunt camuflate în iniţiative prezentate ceţos. Un exemplu de tentativă de a mări încasările statului pentru a face faţă cheltuielilor este propunerea de a apli­ca impozitul pe venitul global, cu la­bo­ri­oasa sa schemă de identificare a gospo­dă­riilor. Deşi, aparent, această schimbare ma­joră a fiscalităţii ar fi favorabilă oa­me­ni­lor, în final se va dovedi contrariul, ca ata­re, şmecheria este menită să umple vis­tie­ria statului sau, mai degrabă, a primăriilor şi consiliilor judeţene. Intenţia poli­ti­cie­ni­lor din arcul de putere tras în jurul lui de Liviu Dragnea este să lase toate încasările din impozitele pe venit la dispoziţia aces­to­ra, un cadou fără de care majorarea sa­la­riilor din primării ar eşua.

O altă realitate a pro­gra­mu­lui este confirmarea pro­ver­bului că socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de aca­să. Programul propune un consum prea mare de bani, în special pentru sa­la­riile angajaţilor din spaţiul public, fără a exista vreun semnal că finanţarea nu se va face pe datorie. Pr­o­gra­mul însuşi a dat tonul majorării facturii de cheltuieli cu salariile, deoarece a impus crearea unui număr uriaş şi inutil de mi­nis­­tere. Avem 26 de ministere, mai multe ca Marea Britanie, care are 22, însă are şi o economie de 14 ori mai mare ca a noas­tră şi, evident, mult mai sofisticată. În Eu­ro­pa Continentală, marile puteri eco­no­mi­ce au cabinte restrânse, dar puternice. Ger­mania are 14 ministere, construite cu o logică socială şi economică impecabilă, la fel stau lucrurile şi în Franţa, care are în plus un minister al Sportului şi altul al Franţei Necontinentale, o tradiţie gu­ver­na­mentală care continuă fostul minister al co­loniilor.

Italia, cea frământată de crize politice, nu şi le rezolvă negociind portofolii de mi­niş­tri, ca atare, are un guvern suplu, de 13 mi­niştri cu portofoliu, la fel ca şi Spania. Politicienii noştri au lăbărţat, ca să aibă ce pune la masa negocierilor, un cabinet cu ministere care ar trebui de fapt să fie de­partamente ale altor ministere sau chiar agenţii ale statului.

Ministerul Energiei, de pildă, este, în toată Europa, departament în Ministerul Economiei, la fel şi cel care se ocupă de afaceri mici şi mijlocii. Ce nevoie avem de un Minister al Apelor şi Pădurilor, care ar fi stat la locul lui ca departament al Mi­nis­terului Mediului? Programul de guver­na­re nu oferă punctual vreo justificare. Totuşi, undeva în subtext, Programul vor­beş­te de elaborarea unei legi a apelor mi­ne­rale, de intrarea în afaceri cu apă mi­ne­rală a Societăţii Naţionale a Apelor Mi­ne­rale, prin achiziţia unei fabrici de îm­bu­te­liere, şi de transferul complexului Astoria din Snagov, de la Ministerul Trans­por­tu­ri­lor, de fapt, de la Societatea Naţională Feroviară, la noul Minister al Apelor. Pro­ba­bil în aceste mişcări se ascunde un in­te­res precis, care necesita crearea unui „mi­nister capcană“ pentru nişte afaceri. Toa­tă această dispersare a coordonării ac­ti­vi­tăţii economiei este ilogică, păguboasă şi ine­fi­ci­entă. În plus, costă bani şi dă po­si­bi­li­ta­tea restructurării posturilor de şefi la fie­ca­re reorganizare, când se desfac sau se com­primă ministerele. Această ar­hi­tec­tură stu­foasă a Guvernului României nu este doar păguboasă pentru banul public, ci este şi o sursă de instabilitate or­ga­ni­za­ţio­nală.

O altă realitate confirmată oarecum de eva­luare este slaba pregătire profesională a unor miniştri din Cabinetul Grindeanu. Rezultatele nu pot apărea dacă miniştrii ca­re conduc ministerele cheie nu sunt pro­fesionişti, serioşi, fără schelete în dulap şi vorbesc fluent engleza şi franceza. Vinerea trecută s-a împlinit un an de la de­clan­şa­rea procesului de ieşire a Marii Britanii din UE şi, cât de curând, vor începe ne­go­cierile. În prima parte a lui 2019, România va fi preşedinta Con­siliului European, exer­ciţiu de mare forţă pentru şefii mi­nis­te­relor. Aceştia vor avea întrevederi frec­ven­te, vor organiza dez­bateri, vor negocia in­tens agenda Brexit-ului şi din această perspectivă va trebui ca premierul şi ca­bi­netul său să facă faţă onorant. România are nevoie de un guvern suplu, condus de profesionişti de anvergură europeană, fără probleme penale, deoarece investitorii evi­tă o ţară ştampilată de corupţie. În esenţă, însă, orice premier care va lucra cu Pro­gramul Vâlcov nu are mari şanse să con­so­li­deze economia românească, dar are pers­pectiva înnămolirii într-un nou eşec, pro­babil peste încă şase luni. Aiuritorul pro­gram nu vulnerabilizazeză doar finanţele ţării, ci şi guvernele ei.