„Imaginea României“ și rolurile ei europene

Acum 27 de ani, imagini oribile cu oamenii bă­tuți de mineri pe străzile Bucureștiului făceau înconjurul televiziunilor străine. Președintele ales cu mai puțin de o lună în urmă (ac­tu­almente, președinte de onoa­re al partidului care tocmai și-a destituit propriul guvern și vedetă a dosarului Mi­ne­riadei) le mulțumea bătăușilor pentru contribuția esențială adusă la restabilirea ordinii în Capitală. Evenimentele de atunci au consumat cu viteza fulgerului capitalul de sim­pa­tie adunat de România în pri­ma jumătate de an petrecută după căderea regimului comunist. Tot de atunci, definiția apărării „imaginii României“ în exterior a revenit la matca schizoidă im­pusă de regimul comunist: în interior se poa­te orice, important este să mințim atractiv pen­tru străini. Un frumos principiu de di­plo­mație publică pe care ministrul de Externe (de­misionar? nedemisionar?) al defunctului Ca­binet Grindeanu l-a evocat cu discretă ad­mirație într-o alocuțiune rostită la Cluj săp­tă­mâna trecută.

Din fericire pentru România, vechiul principiu so­vietic al diplomației publice nu mai poate în mod obiectiv funcționa cu aceeași efica­ci­tate ca în urmă cu 30 de ani. Pe de o parte, pen­tru că măcar într-o dimensiune a sa - efi­ci­entă, de altfel, care vine dinspre Președinție -, politica externă românească merge într-o di­recție aparent favorabilă. Pe de altă parte, pen­tru că, măcar la nivel fi­ziologic, sistemul politic ro­mâ­nesc practică pluri­par­ti­dis­mul, ceea ce permite așadar exprimarea unor opinii di­ver­gente în raport cu discursul gu­vernamental. În ultimele do­uă săptămâni, problema Ro­mâniei a fost mai degrabă să armonizeze incoerența me­sajelor guvernamentale cu rolul pe care ar dori să-l pri­mească în regiune și în interiorul Uniunii Eu­ropene și pe care, în mod excepțional, chiar i se dă ocazia să-l joace. Nu e sigur că are mul­te șanse de izbândă, în actuala configurație politică internă.

Când a preluat guvernarea după alegerile din decembrie 2016, PSD s-a angajat să aducă la Palatul Victoria un guvern stabil, care să lu­creze pentru aplicarea programului de gu­ver­nare explicat în direct, cu marker-ul în mână și mânecile suflecate, la diferite televiziuni, de însuși președintele PSD. Forma atât de bru­tală în care s-a decis desfacerea înțelegerii este însă absolut caracteristică unui mod de a opera pe care PSD îl are în ADN: nefiind vor­ba de un partid politic construit pe pricipii de­mocratice, ci mai degrabă pe logica leninistă a partidului unic, reflexele urcă inevitabil la suprafață. Evacuarea prin execuție a „ele­men­telor turbulente“ și antrenarea întregului sis­tem politic într-un vârtej provocat de pro­priile reglări de conturi interne, confiscarea statului - și a opiniei, dacă ne uităm cum a acaparat dezbaterea publică - sunt toate elemente care indică o identitate reziduală de o remarcabilă longevitate.

Sistemul politic românesc postdecembrist s-a construit de la bun început pe această structură: a fost consolidat de Constituția din 1991, revizuită caragialesc în 2003 (în părțile esențiale, primesc, dar să nu se schimbe ni­mic...), gândită de arhitecții ei de atunci mai degrabă ca un mic ghid de interconectare a grupurilor de interese decât ca o adevărată Constituție democratică, așa cum se definește îndeobște, prin spirit, nu numai prin literă, un asemenea text fundamental.

O mulțime de subiecte considerate astăzi sen­sibile sunt legate în mod indisolubil de acest act ratat al refondării democrației, pentru că raportarea comună la suveranitate, la par­ti­ci­pa­re și, de ce nu, la patriotism e bruiată, vi­­cia­tă de definițiile diferite de la care se por­neș­­te. Partidul-stat, produsul „democrației so­cia­lis­te“ de dinainte de 1989, va considera ori­ce cri­tică, opoziție sau denunțare a unor situații inacceptabile drept atacuri directe îm­potriva statului, nu împotriva unui partid po­li­tic, unul printre celelalte (fie el chiar ma­jo­ritar). Par­ti­dul-stat, asezonat după 1989 cu o porție zdra­vănă de „capitalism de cumetrie“, ca să-l ci­tăm pe fondatorul acestuia, preșe­din­­tele ono­ri­fic Ion Iliescu, reduplică acest ti­par ori de câ­te ori se confruntă cu situații de criză.

Când partidul politic dominant al coaliției de guvernământ demonstrează pentru a mia oară că nu poate ieși din tiparul în care a fost creat cu 28 de ani în urmă, conflictele in­ter­ne, luptele pentru supremație în structurile de conducere, procesul de luare a deciziilor, toa­te aceste mecanisme care în mod normal nu ar trebui să intereseze în asemenea mă­sură publicul larg, ci doar pe membrii de par­tid, devin subiect național. Nu pentru că așa este normal într-o democrație liberală, ci pen­tru că modelul politic impus de un asemenea partid devine normă a întregului, se confundă cu el. Recentele decizii ale Curții Consti­tu­țio­nale conduc către aceeași idee: modelul po­li­tic românesc este poate formalizat prin Cons­ti­tuție, dar nu se coagulează într-un „spirit constituțional“ capabil să încadreze puterea politică și să-i dea acea direcție menită, de fapt, să asigure respectarea drepturilor și li­bertăților cetățenilor. Absența spiritului cons­tituțional devine o problemă în asumarea rea­lă, la nivel politic, a unei vocații europene.