Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Brendan Behan, un alt rebel al culturii irlandeze
Codrut Constantinescu - - - -
2017-07-18
Cultura
0

Brendan Behan a fost unul dintre cei mai carismatici şi atipici autori irlandezi ai secolului trecut. Dacă scriitorii irlandezi erau oricum nişte rebeli, Behan a depăşit cu mult chiar şi acest statut!

 

Brendan Behan (1923-1964) provenea din­tr-o familie care avea o condiţie materială relativ bună, chiar dacă nu neapărat bo­gată, şi care locuia în centrul Dublinului. Mulți membri ai familiei aveau înclinaţii artistice. Ta­tăl său, Stephan Behan, zugrav, fusese implicat de partea taberei naţionalist-republicane în timpul Răz­bo­iului de Independenţă (1919-1921) împotriva bri­tanicilor. Dar iubea şi cul­tura, citindu-le copiilor, îna­inte de culcare, din cla­sicii literaturii universale. Mama sa, Kathleen, îşi ducea copiii la se­ratele literare din Dublin. Ea l-a cunoscut personal chiar pe Michael Collins, afir­mând că, în 1922, în timp ce era însăr­cinată cu Brendan, Collins îi dăduse bani pentru a se întreţine. Probabil sub in­flu­enţa admiraţiei mamei sale pentru liderul irlandez, ucis în 1922 în timpul Războiului Civil, Behan avea să scrie la numai 13 ani o poezie, Băiatul care râdea („băiatul“ fiind Collins, care a fost ucis la numai 32 de ani). Kathleen a publicat în 1984, în colaborare cu fiul său, Brian, volumul au­tobiografic Mother of All the Behans. Un­chiul său, Peadar Kearney, este autorul im­nului naţional al Republicii Irlanda, The Sol­dier’s Song (Cântecul soldatului).

 

Behan a fost promovat, la numai 16 ani, din organizaţia de ti­ne­ret a mişcării republicane ir­lan­deze în Armata Republicană Ir­landeză (IRA), e drept, doar o umbră a ceea ce fusese cândva, dar având aceleaşi obiective asumate: unificarea in­sulei, proclamarea republicii şi izgonirea bri­tanicilor din Irlanda. În anul 1938, Be­han a debarcat la Liverpool cu o anumită încărcătură de explozibili, fie pentru a o furniza unor voluntari cu mai multă ex­perienţă în asamblarea şi detonarea bom­belor, fie pentru a-l folosi el însuşi (mai greu de crezut). Sursele se bat cap în cap, în plus, nici el nu recunoaşte în primul vo­lum autobiografic, The Borstal Boy1, in­tenţia sa explicită (din motive evidente). În acelaşi an şi în următorul, IRA de­clan­şase o modestă campanie de atacare a in­tereselor britanice atât în Ulster, cât şi în me­tropolă, cu rezultate mai degrabă mo­deste. Behan a fost arestat de către Poliţia Metropolitană Britanică şi a fost con­damnat la trei ani de detenţie într-o insti­tuţie specială pentru reeducare a tinerilor delincvenţi. Pedeapsa era relativ blândă doar pentru că era minor, împlinind în de­tenţie 17 ani, căci altfel ar fi fost con­damnat la 14 ani de închisoare. S-a în­cercat racolarea lui de către MI 5 pentru a turna numele altor republicani infiltraţi în Marea Britanie, o tentativă ratată, Behan nu era trădător. Transferat din Liverpool, unde a stat mai multe luni în aşteptarea procesului către centrul de detentie Felt­ham, a fost recunoscut de un poliţist de ori­gine nord-irlandeză, dintr-una din în­chisorile de tranzit, care era şi simpatizant al IRA şi care l-a avertizat asupra mi­ze­riilor şi depravării care domneau în sis­temul penitenciar juvenil britanic, spunându-i: „Nu uita că eşti un soldat re­publican, comportă-te ca atare“, dându-i ciocolată şi pachete de ţigări, pe ca­re Behan a avut grijă să le împartă cu colegii săi de detenţie. Căci Behan a ştiut toată viaţa lui cum să se fa­că plăcut!

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-coasdasdadrut-behan-1.jpg

Brendan Behan

 

Behan a ajuns la Feltham Bors­tal2, înfiinţată în 1910 în localul unei şcoli industriale ridicate în perioada 1857-’59. Feltham se află în zona metropolitană lon­doneză, în partea de vest a Londrei, la o distanţă de 21 de kilometri. Din cele des­crise de Behan, care are un mare talent de a reproduce dialogurile (nu degeaba a cu­noscut recunoaşterea literară prin piesele lui de teatru), se desprinde o imagine de­loc fioroasă a şcolii corecţionale britanice, care, pur şi simplu, nu suferă comparaţie cu sistemul concentraționar sovietic din Gu­lag, unde erau azvârliţi, fără prea multe fasoane, tineri şi mai cruzi decât Behan (chiar şi de 12 ani, căci bolşevicii au scăzut în mod dramatic vârsta la care o persoană putea fi trasă la răspundere din punct de vedere juridic), care avea 16 ani în mo­mentul arestării. A luat o bătaie în arest şi mai apoi s-a mai bătut de două ori cu alţi colegi, însă mai degrabă el a ieşit bine din astfel de evenimente adolescentine, fiind adep­tul loviturilor preventive! Într-ade­văr, tinerii delincvenţi erau puşi să mun­cească, dar şi aici intervenea selecţia, în funcţie de educaţia şi pregătirea pe care o avea fiecare. Pauzele de ţigară se respectau din două în două ore, iar supraveghetorii aveau mai degrabă o atitudine părintească faţă de ei. Mesele erau destul de bogate, nu se plânge că ar fi suferit de foame sau de frig, se împrumutau cărţi de la bi­blio­tecă, aveau sală de gimnastică şi biliard, iar directorul instituţiei, foarte cum­se­ca­de, le-a organizat chiar şi un festival spor­tivo-cultural, la care au luat parte gar­dienii şi soţiile lor. Behan a câştigat con­cursul de eseuri având drept temă My Home Town, el descriind Dublinul, pri­mind o sută de ţigarete, câştigătorul pre­miului fiind decis de un maior al Armatei Britanice, cu inclinaţii literare! Behan a fost toată viaţa lui un petrecăreţ, mare cu­noscător de tot soiul de cântece irlandeze pe care nu ezita să le cânte, ca un ade­vărat irlandez, astfel încât, în mod ine­vitabil, şi-a încântat colegii englezi şi pe gardienii Majestăţii Sale... cu un cântec în irlandeză, vechi de 600 de ani, despre cum coloniştii englezi îi împiedicau pe băş­tinaşii celtici să-şi poarte părul în mod tradiţional, dat pe spate.

 

Tânărul irlandez fost repartizat şi la muncile din domeniul cons­trucţiilor, având în vedere că pro­venea dintr-o familie care-şi câştigase dintotdeauna astfel tra­iul, el fiind, înainte de misiunea IRA din Liverpool, ucenic la o şcoală profesională din Dublin. Toamna, toţi adolescenţii tre­ceau la culesul fructelor. Nu trece o zi fără să întâlnească fie un irlandez, fie un en­glez cu origini irlandeze (o mamă, un ta­tă, un unchi etc.), fie să aibă vreo dispută, mai degrabă livrescă, sau să cânte vreo melodie tradiţională în limba irlandeză, pe care o vorbea cursiv, ceea ce nu era ca­zul cu marea majoritate a scriitorilor ir­landezi. Behan s-a implicat şi în echipa de rugby a şcolii, care juca meciuri cu alte instituţii şcolare din zonă şi nu numai. La un moment dat, echipa de rugby a şcolii din Feltham, formată atât din tinerii delin­cvenţi, cât şi din gardieni, a avut o con­fruntare pe viaţă şi pe moarte cu echipa Regimentului de Infanterie Highland, din care făceau parte doar ofiţeri (şi un singur sergent), căci, în acele vremuri, se pare că rugbyul era un joc mult mai elitist decât a ajuns acum. Behan avea iniţial numai cu­vinte de ocară faţă de rugby, considerat jocul protestanţilor şi bogătaşilor (prin anii 1920, cele două categorii se cam con­fundau, cel puţin în mentalul re­pu­bli­ca­nilor duri) din Irlanda. În Dublin se prac­tica fotbalul/soccer pentru că mingea pu­tea fi jucată mai mult timp pe jos, evi­tându-se spargerea geamurilor, iar în me­diul rural, în mod tradiţional conservator, se jucau sporturile gaelice (hurling şi gae­lic football). Imaginea timpului petrecut în acest local este mai degrabă idilică şi seamănă cu cea a unei tabere prelungite. De altfel, Behan nici nu poartă ranchiună şcolii corecţionale de la Feltham, care continuă să funcţioneze şi astăzi.

 

Parcă pentru a sublinia indirect repu­bli­canismul său irlandez intransigent, Behan menționează o singură dată un mic detaliu despre începuturile (nu tocmai favorabile pentru Marea Britanie) celui de-al Doilea Război Mondial, chiar dacă el a fost ex­pulzat în Irlanda în anul 1941, deci a trăit teribilele încleştări de pe cerul englez din anii 1940 şi 1941. Unul dintre colegii lui en­glezi, marinar, fiind eliberat, a murit în largul Gibraltarului, nava sa fiind scu­fundată. Revenit în Irlanda în anul 1941, recunoştea că nu a fost deloc tratat rău sau discriminat prea rău, căci în unele medii britanice ura faţă de irlandezi era cât se poate de evidentă. Însă mulţimea de prieteni pe care şi i-a făcut în Anglia nu l-a împiedicat să-și reia serviciul activ în cadrul Armatei Republicane Irlandeze, fiind din nou arestat în 1942, de data asta de autorităţile sud-irlandeze, dornice să nu-i ofere lui Churchill niciun motiv pen­tru a ocupa Sudul, deţinut în închisoarea Mountjoy şi în lagărul de concentrare din Curragh (fostă bază militară a Armatei Britanice).

 

Cel de al doilea volum me­mo­rialistic, The Confessions of an Irish Rebel3, preia firul din mo­mentul eliberarii lui Behan din Marea Britanie şi retrasează peri­peţiile şi aventurile autorului din 1942 până în 1955. Punând piciorul în portul Dun Laoire care deservea ruta Dublin-Li­verpool, un ofiţer de la departamentul imi­graţie îl întâmpină voios, întrebându-l: „Unde este permisul tău de călătorie?“. Behan i-a întins ordinul britanic de de­por­tare, singurul document pe care-l avea. Ofiţerul, făcând ochi mari, l-a întreabat incredul: „Ești irlandez?“, la care Behan a răspuns, cu umorul său spumos: „Nu, de fapt sunt arab yemenit“. Imediat doi detectivi şi-au făcut simţită prezenţa, spunând: „Aparent el este Brendan Be­han. Bine ai revenit în Irlanda!“. Însă neliniştitul Behan nu a avut astâmpăr şi şi-a continuat activităţile sale republicane. A participat la un eveniment clasic în tra­diţia republicanilor irlandezi membri ai IRA: ceremonia care marca Rebeliunea Paş­telui, din anul 1916, la cimitirul dublinez Glasnevin. Participanţii erau filaţi de Po­liţie şi de serviciile speciale sud-irlandeze (Special Branch), Éamon de Valera, de­pă­şind faza de tatonare în relaţia sa pro­blematică cu IRA, ajungând în final la o confruntare deschisă. Poliţiştii au încercat să profite de o asemenea concentrare de lideri republicani pentru a-i aresta, fapt ce a dus la confruntări de stradă, re­pu­bli­canii răspunzând cu foc de armă ten­tativelor. În haosul creat, Behan, alături de un alt prieten, s-a refugiat într-o casă dintr-un cartier burghez șic din apro­pie­rea cimitirului, unde l-a amenințat cu pis­tolul din dotare pe capul familiei, nu prea fericit să aibă de-a face cu doi tineri vo­luntari ai IRA. Care au reuşit să se stre­coare în afara perimetrului încercuit de armată şi poliţie. Fiind daţi în căutare generală, cei doi au fost siliţi să treacă în Irlanda de Nord, la Belfast. Unde Behan a luat parte în cartierul naţionalist Fall Roads la o căsătorie „republicană“, m­i­reasa fiind membră a organizaţiei de femei a IRA, Cumann na mBan, iar mirele, membru al IRA. Clădirea unde avea loc evenimentul a fost înconjurată de vo­lun­tari republicani înarmaţi cu pistoale și puşti. Însă în Ulster nu a rămas prea mult, Behan revenind la Dublin, chiar dacă aflase că s-ar fi emis de către Garda, po­li­ţia sud-irlandeză, o recomandare agenţilor de a-l împuşca pe loc, fiind considerat un elemenet periculos, posibil înarmat.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-coasdasdsadrut-behan-2.jpg

Imagine de la înmormântarea lui Brendan Behan

 

Rebelul Behan a fost prins de au­torităţile sud-irlandeze în 1942, comparând în faţa unui Tri­bunal Special pentru Activităţi Criminale, fiind condamnat la 14 ani de închisoare pentru apartenenţă la o organizaţie ilegală şi tentativă de asa­sinat. Behan îşi aduce aminte cum a urlat în sala tribunalului, aflată în cazarma lui Collins, care acum adăposteşte secţii ale Muzeului Național de Istorie Militară a Irlandei, „Trăiască Republica!“ (care încă nu fusese adoptat legal în sudul Irlandei, chiar dacă cele 26 de comitate erau practic independente, cel puțin de facto, de Lon­dra). Ulterior, avea să afle că ziarul nord-irlandez al mişcării republicane i-a men­ţionat gestul curajos. A petrecut un an în închisoarea Mountjoy (decorul celei mai cunoscute piese de teatru scrise de el), iar apoi a fost transferat în lagărul din Cur­ragh, o fostă bază a armatei britanice, în apro­pierea Dublinului, unde se aflau internaţi atât republicani irlandezi recalcitranţi, unii cu simpatii naziste, cât şi prizonieri de război, germani (piloţii unor avioane doborâte) sau britanici, americani, cana­dieni. Behan remarcă şi „curajul“ unora dintre aviatorii Aliaţilor care preferau să rămână în custodia autorităţilor irlan­deze, refuzând să se deplaseze în Irlanda de Nord, de unde ar fi putut relua lupta. Viaţa în lagăr nu era atât de dură, în ba­răci locuind 30-40 de oameni care nu erau obligaţi să muncească. Cât despre hrană, Behan nu se plânge, dimpotrivă: „orice s-ar spune despre Armata Statului Liber, dar nu că te înfometa“. Ani­ver­sa­rea celor 21 de ani a petrecut-o în spitalul lagărului, petrecând cu pui prăjit şi bere. Un regim de viaţă idilic, în comparaţie cu regimul deţinuţilor din Gulagul sovietic şi, extinzând, comunist. În ajunul Paştelui din anul 1945, a reuşit chiar să prepare un fel de whiskey din grâu fermentat şi za­hăr. După moartea lui Hitler, capitularea Germaniei naziste şi, implicit, sfârșitul războiului în Europa, cei mai mulţi de­ţinuţi politici republicani care comiseseră delicte minore au fost eliberaţi, doar 22, printre care şi Behan, consideraţi pe­ri­cu­loşi, fiind în continuare reţinuţi. În mo­mentul în care urmau să fie transferaţi din lagărul de la Curragh au fost huiduiţi de prizonierii de război germani şi ca­na­dieni, uniţi de ura față de ei, pe cons­i­derentul că republicanii fuseseră laşi şi nu luptaseră într-un război care oricum nu era al lor, puţin rămânând ca cele două-trei tabere să se ia la bătaie. Totuşi, în de­cembrie 1945, a fost şi el eliberat.

 

Behan o recunoaște foarte sincer, a avut o viaţă de trândăvie absolută, singurul combustibil care-l punea în mişcare şi care avea să-l ucidă, în final, fiind alcoolul. Revenit în Dublin, a fost tratat ca un erou, trecând din pub în pub, însă Kathleen Behan a pus piciorul în prag, obli­gându-l să-şi caute de muncă. Fără prea mult entuziasm şi pentru diverse scur­te perioade de timp, a muncit ca zu­grav, mai vechea lui specializare. Simţul aventurii politice avea să-l facă să revină în Marea Britanie, în 1946, pentru a ajuta la evadarea unui prizonier republican, unul dintre sporturile cu vechime, prac­ticate de irlandezii încarceraţi în Marea Britanie. Din nou arestat pentru că a în­călcat interdicţia de a pătrunde pe teri­toriul britanic, a primit o sentinţă uşoară, de doar cinci luni de închisoare, alături de soldaţi veterani ai celebrei Armate a 8-a supranumiţi şi „şobolanii deşertului“, conduşi de generalul Montgomery, şi care aveau dificultăţi în a se adapta la viaţa civilă, comiţând diverse delicte. Faţă de ei Behan are o mare admiraţie. Din nou ex­pulzat din Marea Britanie, s-a întors în Du­blin, unde a muncit în alte diverse locuri, mai ales ca zugrav. Când reuşea să strângă mai mulţi bani, se repezea în Fran­ţa, unde s-a împrietenit cu Albert Camus. Treptat, a ajuns la o anumită notoritate care i-a permis să se dedice în exclu­sivitate scrisului. Pentru care a simţit o chemare încă din copilărie. În cartea sa de memorii revine frecvent la încercările sale literare. A fost cel mai tânăr poet inclus în antologia de poezie în limba irlandeză Nuabheirciocht4, el fiind fluent în această limbă celtică, fapt cu care nu se pot lăuda mulţi scriitori irlandezi. La 25 de ani a scris prima piesă de teatru, care avea drept subiect ultimele 24 de ore din viaţa a doi membri IRA înainte de a fi executaţi, acuzaţi că ar fi comis un atentat la Coventry în 1939. Ulterior a scris pen­tru mai multe ziare irlandeze influente (printre care şi pentru cel mai prestigios, The Irish Times, dar şi The Irish Press, cel deţinut de familia premierului şi mai apoi a preşedintelui Éamon de Valera, practic cel mai puternic om din Irlanda de Sud). Piesele sale de teatru (cea mai celebră este The Quare Fellow5) aveau să-i aducă no­to­rie­tate în lumea anglofonă, de care şi-a cam bătut joc (apărând beat la premiere, mo­r­măind cuvinte, începând să cânte sub pri­virea unei asistenţe consternate, cum s-a întâmplat în Canada). Chiar şi soţia sa, Bea­trice, pe care a întâlnit-o în 1955, mo­ment la care se întrerupe cel de al doilea volum memorialistic, scria că Behan era ti­pul de bărbat care nu putea bea cu mo­de­ra­ţie. Şi Behan recunoştea deschis acest vi­ciu, spunând că „o băutură este prea mult pentru mine, iar o mie prea pu­ţine“.

 

Confesiunile unui rebel irlandez sunt pigmentate cu o serie apa­rent nesfârşită de butade, ma­xime, calambururi şi sentinţe ca­re reprezentau marca înre­gis­trată a lui Behan, o altă exemplificare a ci­nismului și autoderiziunii specifice irlan­dezilor. „Am un simţ al umorului care ar pu­tea să mă facă să râd şi la o în­mor­mântare, cu condiţia să nu fie a mea. Dar când am de-a face cu porci de po­li­ţişti ignoranţi, umorul mă părăseşte şi tot ceea ce vreau să fac este să-i croiesc în conformitate cu obrăznicia lor.“ Multe dintre cuvintele sale de duh au rămas în conştiinţa populară irlandeză, fiind pre­luate în diverse antologii6 (mai mult sau mai puţin serioase). „Am descoperit că cea mai bună modalitate de a-ţi face da­toria faţă de Republica Irlandeză este ace­ea de a te îmbăta.“ sau „Dacă mă în­treabă cineva în Irlanda dacă am fost să mă confesez, îi răspund «Nu, treaba as­ta-i doar pentru păcătoşi».“ „Ce nu poate fi vindecat trebuie să fie îndurat.“7 Succesul l-a nenorocit pe sărmanul Bren­dan Behan, care nu a ştiut deloc să-l ad­ministreze. Câştigând din ce în ce mai mulți bani, a putut bea din ce în ce mai mult. Amestecul care i-a fost fatal a fost cel format din sherry şi şampanie. Deja diagnosticat în Canada cu diabet, la în­ce­putul lui martie 1964 s-a prăbuşit în pu­bul Harbour Lights din Dublin, fiind transferat la Spitalul Meath din centrul capitalei irlandeze, unde a murit la numai 41 de ani.

 

Brendan Behan ar fi avut, poate, şanse să câştige Premiul Nobel pentru Literatură dacă nu ar fi murit prematur. Behan men­ţionează replica pe care a avut-o Yeats atunci când a fost informat de Robert Ma­rie Smiley, corespondentul la Londra al ziarului The Irish Times, că a câştigat Pre­miul Nobel: „Adună-te, omule, şi spune-mi cât valorează premiul?“. O morală mer­can­tilistă aprobată din plin de Behan, care bravează în memoriile sale, recunoscând că s-a apucat de scris doar pentru a câş­ti­ga bani. „O slujbă este o moarte fără dem­­nitate.“ Dacă ar fi ajuns să câştige dis­tin­sul premiu, Brendan Behan ar fi fost cu si­guranţă primul laureat al Premiului No­bel pentru Literatură care l-ar fi băut. //

 

note

 

1. Arrow Books, 1990.

2. Borstal desemnează o instituție destinată delincvenților juvenili, un fel de școală de corecție.

3. Arrow Books, Random House, 1990.

4. O antologie care reunea cele mai bune poezii în limba irlandeză din perioada 1900-1950.

5. O traducere aproximativă ar fi Tipul ciudat.

6. Aubrey Malone, N-ai decât să mă citezi. Vorbe de duh şi buh, răutăţi şi bunătăţi din Irlanda modernă, Editura Humanitas, 2015. Traducere din engleză şi note de Radu Paraschivescu. Behan este citat de nenumărate ori.

7. Joc de cuvinte greu traductibil: „What can’t be cured must be endured“.

TAGS : Brendan Behan Tri­bunal Special Trăiască Republica
Mai multe din Cultura
Comentarii
Total 0 comments.
2313
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.