De același autor
La 11 iulie a avut loc un eveniment important pentru viitorul Orientului Mijlociu și pentru Statul Islamic: premierul irakian, Haider al-Abadi, a anunțat eliberarea celui mai populat oraș aflat sub dominația ISIS. Forțele guvernamentale, amplu sprijinite de SUA și de coaliția internațională, au preluat controlul asupra Mosulului. Între timp, în Siria, Raqqa, capitala califatului, se afla și ea sub asediu. O nouă realitate pare să prindă contur: zilele ISIS sunt numărate. Experții de la RAND Corporation notează că, față de toamna lui 2014, geografia controlului exercitat de ISIS între Damasc și Bagdad s-a contractat dramatic, în proporție de 56% în Siria și aproape de 83% în Irak. Recesiunea mișcării teroriste nu înseamnă neapărat că suntem mai aproape de pace. Sunt active multe dintre tensiunile structurale care anterior transformaseră Irakul într-un stat eșuat și contribuiseră masiv la ascensiunea Statului Islamic: competiția pentru resurse și putere, faliile etno-sectare, care atinseseră o intensitate existențială prin excluderea sunniților dintr-un sistem care ajunsese să funcționeze preponderent doar în beneficiul șiiților. Oare de data asta vor rămâne Statele Unite în Irakul post-ISIS? Este o întrebare care deja macină Administrația Trump.
Memoria retragerii SUA din Irak în 2011, pe care mulți o văd ca generator al unui vid de putere speculat ulterior deopotrivă de Iran și de Statul Islamic, rămâne pentru mulți dintre comandanții americani un punct de cotitură și o experiență traumatică. Cei mai mulți au extras lecții care vor avea cu siguranță un impact asupra sfatului pe care îl vor acorda președintelui în momentul în care se va discuta magnitudinea implicării Washingtonului în teatrul de operațiuni irakian, după căderea Mosulului. Vor fi desigur voci care îi vor reaminti președintelui care pune „America pe primul loc“ despre promisiunile din campanie și care, în cele din urmă, nu diferă de mantra lui Obama, potrivit căreia a venit vremea pentru „nation-building acasă“. Pe celălalt versant al dezbaterii se vor afla cei a căror experiență formativă a fost marcată de momentul retragerii totale în urmă cu şase ani. Unul dintre ei este chiar generalul H.R. McMaster, actualul consilier pe probleme de securitate națională al președintelui Trump: „nu am făcut suficient pentru a susține fragilul compromis politic și, drept consecință, am asitat la o revenire a violenței extinse intercomunitare, cea care a creat condițiile pentru ISIS“. Este o viziune împărtășită și de comandantul forțelor americane care ajută Bagdadul în lupta împotriva ISIS, generalul Stephen Townsend: „cu toții ne putem uita la sfârșitul lui 2011, când forțele coaliției au părăsit Irakul, pentru a vedea ce s-a întâmplat în cei trei ani care au urmat după. Nu cred că vrem să repetăm acel episod“, a spus el săptămâna trecută.
Pe fond, însă, vorbim despre o întreagă școală de gândire hotărâtă să codifice o parte dintre lecțiile expuse de campaniile desfășurate după 11 septembrie, o eră în care victoriile militare aparent decisive s-au dovedit ulterior fragile și tranzitorii. Iar una dintre concluziile majore, reflectată de exemplu în Conceptul Operațional al armatei terestre americane, ține de consolidarea și transformarea câștigurilor tactice, militare de pe câmpul de luptă în „victorii politice“ durabile. Or, asta înseamnă sprijin pentru o guvernare eficientă și asistență care să întărească instituțional administrația locală. Cu alte cuvinte, un set de operațiuni care, pentru militarii tradiționali, precum generalul Patton (considerat de Trump etalonul campaniilor decisive), nu intră în categoria „războiului clasic“. Pentru a rezuma necesitatea unui astfel de demers, McMaster apelează la Sfântul Toma d’Aquino, care vede „scopul războiului“ ca fiind „o pace mai bună“. La nivelul Casei Albe, mai sunt și alte voci care văd lucrurile într-o cheie similară. Cu puțin înainte de a fi nominalizată pentru Consiliul Național de Securitate, Nadia Schadlow, cea în responsabilitatea căreia se află redactarea primei strategii de securitate a Administrației Trump, își publica teza de doctorat cu o temă foarte relevantă pentru discuția noastră: Războiul și arta guvernării. Consolidarea succesului de pe câmpul de luptă în victorie politică. Mesajul pe care îl proiectează făcând inventarul celor mai importante campanii americane de pe parcursul secolului XX rămâne edificator: „violența înlătură și distruge, dar nu reconstruiește. (…) eșecul de a reconstrui în urma unor operațiuni militare de un succes aparent mai degrabă au perpetuat decât să fi redus amenințările la adresa securității naționale și internaționale“.
Toate acestea sunt lucruri care privesc și Europa. Foarte probabil, aliaților europeni (poate prin intermediul NATO), dar și monarhiilor din Golf li se va cere să contribuie într-un fel sau altul la efortul de reconstrucție și stabilizare.
