Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


CLAUDIU DEGERATU : „Avem o armată subfinanțată de mulți ani, cu o strategie de transformare eșuată“
Interviu realizat de O. Manea & G. Visan
2017-07-18
Interviu
0
Interviu cu CLAUDIU DEGERATU, expert independent în securitate naţională şi internaţională

 

Ce anunță pentru Flancul Estic discursul de la Varșovia al lui Donald Trump? 

A fost un discurs mai apropiat de ideea unei Americi care este sensibilă la „identitatea est-europeană“. A pus accentul pe dihotomia Est-Vest, pe similitudinea istoriei Poloniei în paralel cu istoria SUA. Recursul la istorie și identitate a fost masiv și special creat pentru a contura un profil al Poloniei ca lider regional. Spre finalul discursului, președintele american trasează principiul care ar trebui să stea la baza relației între aliați, în interiorul NATO: „atâta vreme cât ne cunoaștem istoria, vom ști cum să ne construim viitorul“. Cu alte cuvinte, dacă vrem un NATO puternic, ar trebui să învățăm din lecțiile Războiului Rece, atunci când Alianța avea resursele necesare, contribuțiile țărilor erau semnificative și acest fapt a menținut o alianță puternică. Din discurs reiese și o redefinire a solidarității transatlantice în viziunea președintelui american. Un clivaj Est-Vest se observă clar din discurs. Vestul trebuie să ia exemplu de la SUA și Polonia, Vestul trebuie să contribuie la apărarea colectivă cel puțin la fel de mult ca Polonia și America. Nu cred că Trump mai este așa de rezervat în a face apel la Art. 5, la invocarea garanțiilor de securitate, dar aduce o nuanță nouă. Demonstrarea angajamentului pentru Art. 5 trebuie făcută de către toți aliații, nu doar de către SUA. Iar această demonstrație trebuie făcută prin respectarea Art. 3, acela în care fiecare țară membră trebuie să își asigure propria apărare.

 

Adevărata provocare pentru Inițiativa celor Trei Mări este chiar fragmentarea internă

 

Crește clivajul Noua-Vechea Europă după desantul președintelui Trump la Varșovia, cunoscută fiind și idiosincrazia personală față de Germania? Mulți observatori punctează faptul că Trump dă contur geopolitic Inițiativei celor Trei Mări și că poate reprezenta o formulă de agregare a Estului și de contrabalansare a nucleului dur.

Distincția Est-Vest se vede mai clar la Trump decât la președinții americani anteriori. Vechea Europă a căpătat o denumire clară și aceasta este „Vestul“. Acest Vest este descris ca subiect de polemică, admite că poziția americană este criticată de același Vest, dar reproșează la rândul lui că Vestul a uitat istoria, nu recunoaște contribuția SUA la securitatea europeană și nu mai are voința să apere civilizația și valorile tradiționale: religia creștină, identitatea, familia și civilizația europeană. Dimensiunea economică a Inițiativei celor Trei Mări nu cred că este atât de bine conturată. Președintele SUA se referă la securitatea energetică și la un angajament american pentru asigurarea unor rute alternative de aprovizionare. Dacă ne uităm însă în Strategia energetică a UE din mai 2014, vedem că obiectivele sunt comune. Și în documentul european avem securitatea energetică, diversificarea rutelor și construcția de infrastructură pentru distribuție. Nu cred că Inițiativa va putea să contrabalanseze „nucleul dur“. În contextul Brexit-ului, cu puterea economică a Germaniei, în creștere, este greu de spus cât vor conta cele 1-2 rețele noi de distribuție de LNG pentru o mult dorită contrabalansare. Germania are pârghii financiare, poate să dea tonul liberalizării pieței interne a energiei și poate să influențeze negocierile UE-Rusia și UE-Norvegia în direcția dorită. Cred că Inițiativa celor Trei Mări nu poate depăși condiția Grupului de la Vișegrad, mai puțin eterogen decât Inițiativa, grup cu mai puțini membri și care a reușit să gestioneze doar conjunctural câteva interese sau obiective regionale, de vizibilitate medie, și punctuale, reduse ca impact. În schimb, Inițiativa celor Trei Mări are un număr mare de membri, cu o compoziție diversă, cu agende de securitate diferite în cele trei zone: Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Adriatică. Iar zona centrală, Ungaria, Austria, Cehia, Slovacia, resimte cel mai mult influența economică a Rusiei. Adevărata provocare pentru Inițiativa celor Trei Mări este chiar fragmentarea internă, și nu nucleul dur. Estimarea mea este că Inițiativa va oferi cel mult un cadru de consultări și periodic ceva mai multă vizibilitate în relația cu SUA, în schimb proiectele transregionale nu vor apărea peste noapte. Inițiativa nu va putea avea identitate doar din declarații finale, oricât de bine ar fi scrise.

 

Moscova se va vedea obligată să accepte concesii sau compromisuri cu Washigtonul

 

Cum va evolua în viitorul apropiat relația ruso-americană după prima întâlnire Trump-Putin de la Hamburg?

Prima întâlnire Trump–Putin nu a fost una bilaterală, oficială, cu subiecte negociate. Din această cauză, întâlnirea dintre cei doi președinţi nu a avut și o suită diplomatică cu ambasadori, consilieri și înalți responsabili din ambele guverne. În mod normal, la o întâlnire în marja unei reuniuni G20 nu vom avea niciodată referiri și concluzii/decizii pe subiecte precum drepturile omului, principiile democrației, Crimeea sau altele. Pe termen scurt, cred că sunt șanse mici ca să se organizeze o întâlnire bilaterală oficială americano-rusă în care să fie discutate sau să se convină ceva pe dosarele importante.

 

Vladimir Putin este interesat în primul rând să obțină progres în Siria pentru a se poziționa ca actor primordial în soluția siriană, element pe care îl dorește a fi capitalizat în viitoarea campanie pentru prezidențiale. O eventuală deteriorare a situației în alte regiuni strategice, precum Golful Persic, Peninsula Coreeană sau în Asia de Sud-Est, nu ar face decât să abată atenția de la victoria politică și militară a Rusiei din Siria și la diminuarea statutului internațional al Moscovei.

Presiunea exercitată de președintele Trump pe aceste regiuni nu va face decât să declanșeze mai multă nervozitate la Moscova, care se va vedea obligată să se mobilizeze simultan în mai multe dosare și să accepte concesii sau compromisuri cu Washigtonul. Probabil că această strategie americană va culmina cu intensificarea pregătirilor pentru revizuirea dosarului nuclear iranian și o eventuală încercare de aplicare de noi sancțiuni Iranului. Sunt deja evidente cel puțin două direcții de acțiune împotriva Teheranului: revizuirea acordului nuclear și izolarea influenței politice și militare iraniene în Qatar, Siria și Irak. Aceste direcții vor fi cu greu sau aproape imposibil de contracarat sau gestionat de către Moscova și asta va contribui la înrăutățirea relațiilor cu Washingtonul.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-inasdasdsaterviu.jpg

 

 

Noua administrație de la Washington a readus pe radarul NATO problematica terorismului. Dar oare prioritatea legată de combaterea terorismului nu cumva abate atenția de la amenințările strategice mai consistente, precum Rusia?

Alianța a acceptat că și terorismul este o prioritate. Acum depinde de noi, aliații, să gestionăm mai multe priorități în același timp. Întrebarea esențială este: avem capacitatea asta? Alianța este optimistă că poate să construiască împreună cu partenerii locali capacitatea lor de luptă împotriva terorismului, poate să contribuie prin platformele strategice precum AWACS-urile la misiuni de supraveghere, culegere de informații, iar zonele de interes vor fi Orientul Mijlociu, Mediterana și Afganistanul. Va conta mai mult decât apărarea teritorială în Est? Cu certitudine, mai ales că pașii pe care Alianța i-a dorit pe dimensiunea de adaptare a arhitecturii sale estice în Țara Galilor și în Varșovia au fost în mare parte bifați: a asigurat vârful de lance (VJTF) și l-a testat operațional prin exerciții, a dezvoltat marile comandamente de corp de armată și divizie și unitățile de integrare a forțelor. Acum urmează măsurile concrete de apărare teritorială și de reziliență locală. Însă întreaga discuție se mută în plan național, pe responsabilitatea aliaților, inclusiv pe noi. Descurajarea prin asigurarea răspunsului pentru partea de Est a Europei se află în implementare în proporție de 75%. Rămâne un 25%, care înseamnă contribuție locală a țărilor gazdă. Întrebarea importantă este ce fac statele gazdă prin planul de reziliență și ce facem cu contribuția noastră în materie de proiectare a stabilității „out of area“? Cumva trebuie să ne așteptăm la un un accent mare pus pe partea de terorism, inclusiv o potențială operațiune NATO în zonă. Nu poate fi exclus din nivelul nostru de ambiție, pentru că, în momentul în care definești terorismul ca o prioritate, îți asumi totodată întregul spectru de posibile scenarii. Din punctul meu de vedere, crește probabilitatea unei operațiuni efective în teren, dincolo de asistența acordată sporirii capacităților locale.

 

Clivajul Noua-Vechea Europă este toxic mai ales din perspectiva NATO

 

Slăbește Alianța reactivarea clivajului Noua Europă - Vechea Europă?

Clivajul de fapt s-a accentuat pe fondul noii administrații de la Washington, dar și pe fondul deciziilor europene de a construi o anumită autonomie strategică. Este, dacă vreți, o confirmare a diferenței mari de percepție între cele două maluri. La toate acestea se mai adaugă o chestiune care ține de Vechea Europă și America. Întotdeauna între cele două a mai funcționat și mecanismul/formula „coalițiilor de voință“, inclusiv în intervenții militare. Se pleacă de la premisa că se va negocia cu Vechea Europă o astfel de coaliție de voință de la caz la caz. Pe termen lung, existența clivajului s-ar putea să influențeze tendința de a apela mai frecvent la o coaliție de voință. Trebuie însă să recunoastem că, în esență, această abordare grevează consensul în Alianță. Clivajul este toxic mai ales din perspectiva implementării unor decizii ale Alianței. Să nu uităm și de clivajul de structură strategică existent. Cu tot efortul făcut în ultimii 20 de ani, tot ne luptăm cu diferențele de cultură strategică, diferențe de resurse și de agendă.

 

În Europa Veche vedem o mulțime de politicieni care alimentează fragmentarea existentă. Avem reacția cancelarului german, care se pliază extrem de bine pe mesajul de campanie al lui Macron. Este o reacție de moment? Sau o tendință care, accentuată de Brexit și Trump, ar putea reajusta peisajul securității continentale prin autonomizarea europeană?

Sigur, în ansamblul său, administrația americană a oferit pretexte foarte bune pentru a împinge Europa în direcția autonomizării strategice. Însă despre acest obiectiv se vorbește din 2012. În documentele oficiale europene se vorbește de autonomia strategică de multă vreme. Chiar și britanicii au susținut-o. Ideea a fost întărită anul trecut prin lansarea Strategiei Globale a UE și acum este în proces de implementare. Cumva se revine la o școală de gândire din Europa Veche, potrivit căreia Europa trebuie să-și asume un rol global. În contrast, NATO nu-și asumă un rol global. Dezbaterea a fost blocată în Alianță înainte de 2010. Pe de altă parte, chiar dacă nivelul de ambiție al UE este foarte sus, totuși capacitatea sa militară operațională este foarte slabă. Dar în viitorul apropiat trebuie să ne așteptăm că vor urma mulți pași în direcția autonomiei strategice. Cu siguranță, nu o să lipsească partea vizibilă mai spectaculoasă, cu declarații peste declarații și cu divorțuri politice de un anume fel. Problemele însă vor rămâne la nivelul detaliilor, unde discutăm despre implementare.

 

Scenariile avansate de Comisie propun ideea unei Uniuni cu propria infrastructură de comandă și control, capacități expediționare colective. Iar al treilea scenariu nu este decât un NATO european fără anglosferă. Cât de înțeleaptă este perspectiva dublării unor elemente instituționale deja existente?

Aș propune să vedem problema dintr-un alt unghi. În noiembrie anul trecut, Parlamentul European (PE) a dat o rezoluție în privința raportului Consiliului privind PESC. Documentul are un capitol special dedicat, unde se discută relația cu NATO. Apare o diviziune, o separație prin care se recunoaște că apărarea colectivă și descurajarea este a NATO, în timp ce operațiunile de menținere a păcii, gestiunea crizelor și componenta de capacity-building intră în responsabilitatea UE. Pe de altă parte, UE pleacă de la o realitate. Ce facem cu restul națiunilor care nu beneficiază de Articolul 5? Iar rezoluția PE spune că UE trebuie să asigure pentru statele UE nemembre NATO securitatea lor (țări precum Cipru, Finlanda). Este o zonă gri care nu este acoperită de complementaritatea NATO-UE (care încă rămâne o ambiguitate creativă). Tot în rezoluția respectivă se vorbește de faptul că Articolul 5 nu se referă la activitățile subversive. Sunt două dimensiuni pe care UE le-a identificat drept potențiale nișe. S-ar putea să fie nevoie ca, la un moment dat, poate în viitorul mai îndepărtat, să trebuiască să amendăm simultan Tratatul de la Washington și pe cel al UE în ceea ce privește diviziunea muncii între cele două organizații. O clarificare, o limpezire este necesară.

 

Nu trebuie să uităm că UE nu vrea o simplă structură militară, ci una civil-militară. Și astfel ajungem la al doilea scenariu propus de Comisie, cel de „shared security“. În momentul în care ai și dimensiunea civilă, și pe cea militară, anumite capabilități trebuie să fie cumva puse la comun. Scenariul cel mai probabil este acela al rămânerii într-o zonă de „shared security“ similară cumva cu ce se întâmplă la ONU. Acolo există un Departament de Menținere a Păcii cu dimensiune deopotrivă civilă și militară, cu un proces integrat de planificare. UE va încerca pentru moment să experimenteze un model ONU „europenizat“.

 

Vedeți un pericol, ținând cont și de cultura strategică diferită, ca Vechea Europă să aleagă să investească prioritar în interiorul UE?

La cât de slab finanțată este apărarea în Europa de Est, oricine ne ajută acum reprezintă un câștig, fie că vine din Vechea Europă sau de peste Atlantic. În cazul românesc, două aeroporturi (Câmpia Turzii și Mihail Kogălniceanu) sunt modernizate cu fonduri americane. Acum vor să investească în modernizarea poligonului de la Cincu. Ce lipsește din fotografia asta este dacă vor fi investiți bani din bugetul național în reabilitarea bazelor militare românești. Și nu sunt. La cât de slab finanțați suntem, orice inițiativă este un bun câștigat. Asta nu înseamnă că va exista o mare schismă, un mare divorț între Europa de Vest și de Est. Nu am ajuns în acest stadiu și asta pentru că funcționează o anumită solidaritate europeană față de amenințarea rusă și pentru că, totuși, mai sunt oameni politici responsabili care electoral pot spune una, dar care în realitate rămân ancorați într-un un mecanism transatlantic (și care există dincolo de NATO și de UE). Sunt mai multe forțe pozitive în această relație care echilibrează comunitatea transatlantică.

 

NATO trebuie să-și consolideze dimensiunea maritimă și în special superioritatea aeriană

 

Problema „antiacces și de interdicție regională“ rămâne o variabilă importantă a mediului operațional al NATO. Ce opțiuni are Alianța pentru a contrabalansa această amenințare?

Antiaccesul este o modalitate de apărare teritorială, dezvoltată inițial de ruși, apoi exportată. Denotă existența unei concepții pentru o armată statică. Regiunea anti-acces este puternic militarizată și controlează terestru, maritim și aerian o zonă extinsă. Se opune unei concepții intervenționiste externe. Un facilitator important al acestei realități rămâne progresul tehnologic. Pentru Europa de Est s-a dovedit o soluție pe care rușii au folosit-o la maximum. Au extras din ea tot ce se putea în materie de eficiență militară, combinând-o cu pozițiile geografice extrem de avantajoase (Kaliningrad, Crimeea). Soluțiile pentru contracararea A2/AD sunt deținute de foarte puține țări. Există un concept american pentru a gestiona asemenea zone și care pune accent pe superioritate aeriană și prezența maritimă. Nu există încă un concept european, cu excepția ideii de a-ți face în oglindă propria sferă anti-acces și care reprezintă generarea unei linii defensive. Fiind vorba de Federația Rusă, avanposturile anti-acces au fost folosite pentru a gestiona nivelul de insecuritate pe care îl percepe față de extinderea NATO. Din perspectivă euroatlantică, este foarte important că am intensificat activitatea operațională în teritoriul NATO, în regiunile de frontieră, însă zonele anti-acces se extind în profunzimea teritoriului Alianței. Interferența dintre activitatea noastră operațională și zonele anti-acces este destul de problematică. Dacă privim dinspre sud, realitatea este foarte clară: Crimeea este mult mai aproape de România decât Incirlik de Siria. Dimensiunea militară maritimă a Crimeei va spori tot mai mult. Totodată, chiar dacă sunt mai puține exerciții decât pe Flancul Nordic, în zona Mării Negre se fac manevre permanente de trupe care nu au legătură cu exercițiile la care se adaugă mișcări de sisteme militare avansate. Sunt mai multe elemente de incertitudine în această zonă decât pe Flancul Nordic, unde poți să anticipezi un calendar de exerciții de o anumită intensitate.

 

Soluții există. NATO trebuie să-și consolideze dimensiunea maritimă și în special superioritatea aeriană. O verigă slabă rămâne apărarea antiaeriană și apărarea de coastă a României. Ele sunt identificate ca probleme și se văd clar în programele noastre de achiziții. Rămâne de dezvoltat o parte esențială a strategiei NATO, o misiune aliată de monitorizare, culegere de informații, evaluarea stării de securitate maritime, care trebuie făcută permanent și unde mai trebuie lucrat între România, Turcia și Bulgaria.

 

Avem o strategie pentru forțele de reacție românești care să corespundă forțelor NATO?

 

La Varșovia, centrul gravitațional a fost ecosistemul baltic. Cum evaluați arhitectura de reasigurare și descurajare care se dezvoltă gradual și în Marea Neagră? Unde vedeți marile lacune?

 

Cred că putem fi mulțumiți de nivelul exercițiilor. Cam acesta este nivelul de intensitate operațional urmărit. Credeam că poate România nu va ajunge atât de repede ca polonezii la exerciții aliate cu participare numerică de patru zerouri. Dar, acum, vedem că se poate, cu ajutorul aliaților americani. Deocamdată, la nivel național, noi suntem la nivelul de trei zerouri.

 

Din punctul meu de vedere, obligațiile cele mai importante sunt în continuare ale țării gazdă: să pregătească la nivel de reziliență și apărare teritorială prezența forțelor NATO în această zonă. Nu există încă un program de reabilitare a infrastructurii militare și a capacităților românești de apărare teritorială (baze militare, conducte de alimentare, drumuri strategice, depozite, spitale, adăposturi urbane, corpurile de voluntari și pregătirea integrată a grupurilor de experți pentru domenii strategice), nu avem un concept despre ce vrem să facem pe partea maritimă.

 

În general, ne lipsește o concepție clară de cum să ne refacem și să ne menținem capacitatea de apărare în condiții de criză sau conflict. Avem o armată subfinanțată de mulţi ani, cu o strategie de transformare eșuată pentru că nu am finanțat-o. Strategia nu a avut resurse. Acum discursul este că modernizăm și investim. E ca și cum ai avea o mașină veche căreia nu-i mai merge motorul și tu vrei să îi pui aer condiționat. Cu alte cuvinte, noi trebuie să avem, înainte de toate, o concepție de restructurare a structurii de forțe. Vin americanii, vin forțele NATO, vin sistemele de comandă. Toți acești factori ne forțează să ne schimbăm structura de forțe, să regândim structura de forțe. Avem o gândire față de apărarea teritorială? Nu. Avem o strategie pentru forțele de reacție românești care trebuie să corespundă forțelor NATO? Investiții putem face la nesfârșit, dar le facem încercând să cârpim o concepție și structură depășite. Doar 7-10% din forțele terestre ar putea fi dislocabile. Dar cât dintre acestea sunt și sustenabile și pentru cât timp? Noi, la Forța de Răspuns a NATO (NRF) dăm detașamente, nu brigăzi. Lipsește o analiză a apărării (un „defense review“).

 

Ideea de a da de lucru fabricilor din industria locală de apărare este problematică. Ele trebuie retehnologizate. Dar s-ar putea să dureze 10 ani până la retehnologizare. Ce facem între timp? O altă problemă este că bugetul apărării, așa cum este asigurat acum, nu este de fapt bugetul industriei de apărare, care trebuie să fie altul. Noi nu avem, de fapt, o politică a industriei de apărare. Mai există și iluzia offsetului. De când avem offsetul, nu l-am putut folosi eficient în nicio achiziție de program major. Nu avem nicio poveste de succes în acest domeniu.

 

Interviu realizat de OCTAVIAN MANEA și GEORGE VIȘAN

TAGS : claudiu degeratu Rusia Putin Trump Varsovia Noua-Vechea Europă Moscova Washigtonul
Mai multe din Interviu
Comentarii
Total 0 comments.
5538
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.