Invidia lui Dragnea

N-am nicio îndoială: Liviu Dragnea e invidios. Privește cu coada ochiului spre Ungaria și Polonia și se enervează: de ce ei – Viktor Orbán și Ja­ro­sław Kaczyński – pot să sfideze deopotrivă o par­te însemnată a opiniei publice, dar și Uniunea Eu­ropeană, și el, deocamdată, nu poate să le urmeze exemplul, deși e șeful PSD, partidul de gu­ver­nă­mânt? Nu-i drept, să recunoaștem. Ce dacă liderii polonez și maghiar sunt de dreapta și el, chi­pu­ri­le, e de stânga! Doar suntem în plină epocă post-ideologică! Și cât i-ar plăcea lui Dragnea și alor săi să juguleze justiția, precum face chiar acum pu­terea din Polonia, subordonând-o par­la­men­tu­lui, sub pretextul luptei împotriva corupției! Uite că și acolo oamenii au făcut demonstrații masive împotriva intențiilor puterii și totuși guvernanții n-au dat înapoi: au votat legea care va fi acum pro­mulgată de un președinte supus partidului de guvernământ, PiS. Nu ca lașii de la București, ca­re, după ce au emis celebra Ordonanță 13, au tre­murat astă-iarnă mai ceva decât demonstranții din stradă și apoi, timorați, au retras-o! Și, pe dea­supra, polonezii au și susținerea lui Trump, care i-a încurajat în piața publică!

Cu ce plăcere secretă, de asemenea, trebuie că-l as­cultă Dragnea pe Orbán la Băile Tușnad che­mând la răscoala națiunilor împotriva „Inchiziției UE“ și condamnând „imperiul Soros“! Ungaria, cică, luptă pentru salvarea civilizației europene îm­potriva clicii de la Bruxelles, precum altădată Já­nos Hunyadi (pardon, Iancu de Hunedoara) îm­potriva turcilor. Ce înălțător! Dacă Orbán n-ar fi ungur (dar nimeni nu-i perfect), ar merita ca ba­ronul de Teleorman să-l îmbrățișeze și să-i spună „frate“. Dar așa, e cazul să-și țină secret en­tu­ziasmul.

Te întrebi, totuși: ce-i împiedică pe ai noștri gu­vernanți să devină mai pe față iliberali și an­ti­eu­ropeni? Căci asta le-ar plăcea mult, de fapt. Sunt câțiva factori interni și externi: mai întâi, pre­șe­dintele nu-i de partea lor, iar rolul lui rămâne im­portant pe plan intern și extern. Apoi, există une­le piedici constituționale, legate de organizarea justiției, greu de înlăturat. Economia românească e mult mai fragilă decât cea poloneză și nu se poa­te baza pe susținerea Rusiei, precum cea ma­ghia­ră. Și, desigur, nu te poți apropia de Ungaria, mai ales când se apropie centenarul Marii Uniri, iar stridențele naționaliste de la Budapesta nu sunt pu­ține. O fi Orbán anti-Soros – ceea ce place uno­ra la noi –, dar nu Soros suspină după Ardeal și nu el se lamentează din cauza Trianonului. În plus, Orbán mai e și pro-Putin. Iar cu Rusia nu te poți asocia, mai ales din cauza Moldovei. Sigur, cu polonezii poți fi aliat în NATO împotriva Ru­siei, dar ce te faci când aceiași polonezi caută ajutorul ungurilor împotriva Uniunii Europene? Cu cine să te dai, Dumnezeule? Apoi, după vic­toria lui Macron în Franța, e bine să fii prudent. Dacă mareea populistă e în declin? Mai e și afu­risitul de MCV, iar americanii continuă să o sus­țină pe Kövesi! Urât din partea lor!

În curând, Uniunea Europeană va trebui să decidă ce va face cu țări precum Un­garia și Polonia, care sabotează în mod ex­plicit și consecvent principiile statului de drept și ale liberalismului european. Ex­pectativa sau ultimatumurile fără con­se­cințe eco­no­mice și politice severe vor tri­mite în ri­di­col planurile UE. Mai ales după alegerile din toamnă din Germania, mo­mentul va fi pro­pice pentru o schimbare a re­gulilor UE. Europa cu „mai multe vi­te­ze“ sau mai mul­te niveluri de integrare de­vine o ne­ce­si­tate și din cauza a ceea ce se întâmplă în Europa de Est, nu numai a Brexit-ului și a problemelor cu emigrația și terorismul. Iar dacă UE nu va reuși să preseze, din tot felul de motive birocratice și politice, mă tem că exemplul celor doi „gălăgioși“ va molipsi România în mult mai mare mă­su­ră decât până acum. Deo­camdată, aceasta are o mare șansă: să joa­ce împotriva Un­ga­ri­ei și a Poloniei, apro­piindu-se cât mai mult de viitorul „nucleu dur“, ca o țară din Eu­ro­pa de Est unde, spre deosebire de ce e la vecini, li­be­ra­lis­mul, de bine-de rău, re­zis­tă. Probabil că o poziție clară în acest sens va fi bine pri­mită la Paris și Berlin. Dar ea trebuie să fie nu doar clară, ci și bazată pe fapte, nu doar pe promisiuni.

Mă îndoiesc însă că actuala conducere po­litică a PSD e capabilă și să înțeleagă, și să ac­cepte această șansă, care are un preț. Du­pă toate probabilitățile, cu ei la putere, vom continua să fim nehotărâți, oscilanți – ba dând speranțe unora, ba altora. Vom de­clara că-i iubim pe toți, ceea ce e de la bun început suspect. Vom încălca regulile europene în materie de stat de drept, dar vom pretinde că le respectăm. Vom pili încet-încet dinții justiției, dar vom face te­menele comisarilor europeni. Până la urmă, ne vom pierde prietenii, iar pe duș­mani nu-i vom îmblânzi. Loialitatea nu ne stă în gene, iar asta o știu toți. Vom trăi din găinării. Altminteri, fondul sonor va ră­mâne cel obișnuit: ne vom lamenta că sun­tem urâți de vecini, neglijați de marile pu­teri și persecutați de destin.