Guvernarea cu minciuni prin omisiune şi războaiele ei

Impasul actual, în care guvernul PSD-ALDE constată lipsa banilor pentru revoluţii fiscale, ar trebui să fie un punct de inflexiune care să ducă la reevaluarea obiectivelor guvernării. În loc de asta, politicienii con­duşi de Liviu Dragnea au des­chis mai multe fronturi de lup­tă. S-au bătut cu mul­ti­na­ţionalele, pe care le acuzau că şi-ar fi încurajat angajaţii să #reziste, dar asaltul dat prin încercarea de a impune im­po­zitul pe cifra de afaceri a eşu­at. O bătălie pierdută, deo­camdată, de politicieni. Un alt front de luptă rămas des­chis în ciuda mesajelor contradictorii: pi­lonul II de pensii. În disperarea de a face rost de bani pen­tru susținerea în continuare a pen­siilor spe­ciale, zise și „nesimțite“, politicienii tot dau târ­coale sistemului obligatoriu de pen­sii pri­va­te, ai cărui administratori sunt acum acuzați că încasează comisioane din banii clien­ților.

Mai nou, Fiscul a tăbărât asupra sistemului ban­car, de la care vrea să smulgă acum pro­fituri. Ministrul Finanţelor se miră că 70% din bănci nu au profit. Într-o intervenţie pru­den­tă, guvernatorul Mugur Isărescu explică, voa­lat, că activitatea bancară este mai complexă decât îşi închipuie inspectorii Fiscului. El evită în­să să descrie efectele pe care criza eco­nomică le-a produs asupra sistemului finan­ciar românesc. Nu comentează pierderile cre­di­telor neperformante şi nici costurile majoră­ri­lor succesive de capital, impuse chiar de BNR. Niciun cuvânt despre blo­ca­rea banilor în pro­vizioane uri­a­şe sau în re­zer­ve­le minime obligatorii, bani ca­re nu pro­du­ceau niciun câş­tig. Des­chi­zând războiul cu băn­cile, gu­vernanţii uită, sau nu ştiu, că România a fost sin­gura ţară eu­ropeană care nu a cheltuit bani să-şi sal­ve­ze sistemul bancar de la cri­ză. Cons­ta­ta­rea că 70% din bănci nu au profit ar trebui să fie acompaniată de rea­li­ta­tea că şi acum sistemul bancar are o rată ex­cesiv de înaltă a creditelor neperformante, de peste 9%. Un sistem bancar căruia nu i se re­tur­nează a zecea parte din banii împrumutaţi poate avea pierderi destul de mari. În Italia, guvernul doar ce a plătit 17 miliarde de euro pentru a-şi susţine sistemul bancar tarat de aceleaşi credite neperformante, noi nu am scos un leu din vistierie în acest scop, dar ne facem că nu înţelegem efectele crizei finan­ciare.

Un alt front a fost deschis de politicienii ar­cu­lui de guvernare cu sindicatele, ceea ce este chiar paradoxal pentru un partid de stânga, ca­re agită steagul populismului. Mărul dis­cor­diei este revoluţionara trecere a poverii fis­ca­le a contribuţiilor din sarcina angajatorilor pe umerii salariaţilor. Ministrul Muncii se face că nu înţelege mecanismele prin care această miş­care, unică în Europa şi în lume, ar putea afecta nu doar câştigurile oamenilor, ci chiar şi locurile lor de muncă. Le revine deci sindi­ca­liştilor misiunea imposibilă de a lămuri niş­te politicieni populiști și habarniști că efectele unor măsuri pot fi dezastruoase asupra eco­nomiei, afacerilor şi oamenilor.

Guvernanţii par satisfăcuţi de cifrele spec­ta­cu­loase ale creşterii economice, dar par inca­pa­bili să înţeleagă realităţile brutale ale econo­mi­ei. Ar trebui să se întrebe dacă nu cumva asaltul asupra băncilor ar putea avea ca efect scumpirea creditării afacerilor, care ajunsese anul trecut la cele mai joase dobânzi din is­to­rie. La rândul lor, afacerile private au mari pro­bleme. Multe firme supravieţuiesc din cre­dit comercial, adică îşi amână plăţile către fur­ni­zori. Firmele cu cifre de afaceri sub 100.000 de euro îşi plăteau datoriile către furnizori du­pă aproape nouă luni, adică la 241 de zile, po­tri­vit unui studiu publicat de economistul Ian­cu Guda. Un blocaj financiar care paralizează multe domenii şi poate arunca în faliment zeci de mii de firme pe an.

Dar cea mai mare greşeală a politicienilor aflaţi la putere este impresia că minciuna prin omisiune le va conserva popularitatea. În pri­măvara acestui an, ministrul Muncii promitea majorarea salariilor cu 25% în 2018, însă omi­tea să spună că aceşti bani vor acoperi miş­ca­rea de trecere a poverii fiscale în cârca an­ga­ja­tului. Sau, oare, habar n-avea că nu sunt bani suficienţi pentru majorările pro­mise?

Artizanul programului de guvernare, Darius Vâl­cov, acest guru al reformelor fiscale, avu­se­se deja un eşec. Pe când era ministru de Fi­nanţe, explica, împrăştiind cu cifre, că rela­xa­rea fiscală amplă, pe care o propusese tot în scop electoral, va avea un impact minor asu­pra bugetului de stat, care va fi compensat de creşterea economiei. Ei bine, la finalul anu­lui 2016, bugetul de stat pierdea 10 miliarde de lei faţă de anul anterior, iar încasările din TVA şi din accize scăzuseră cu aproape zece miliarde de lei. Fragilitatea estimărilor lui Vâl­cov a fost, aşadar, verificată dramatic când încasările bugetului de stat au scăzut la ni­velul de alarmă de 25,4% din PIB. Deci eco­nomia a crescut, dar veniturile statului nu au urcat odată cu PIB-ul, cum îşi închipuia Vâl­cov, ci au scăzut. Poate observă vreo minte lucidă din guvern că ideea de a mări salarii, pensii şi de a revoluţiona fiscalitatea când ve­ni­turile bugetului sunt un sfert din economie este o aventură imposibilă, care riscă să arun­ce ţara în criză. În esenţă, acest Vâlcov nu-i vreun laureat Nobel pentru economie, să re­vo­luţionăm noi fiscalitatea ca nimeni în lume cu ideile lui. Deocamdată, izbindu-se deja de realitatea lipsei de bani, guvernarea PSD-ALDE poate fi descrisă de principiul 26 al lui Mur­phy: dacă nu poţi să-i convingi, zăpăceşte-i.