Anul Marii Diviziuni

A stârnit ceva indignare și emoție declarația lui Ke­lemen Hunor, președintele UDMR, că maghiarii din România nu au niciun motiv să sărbătorească în 1918 un secol de la Marea Unire și formarea Ro­mâ­niei Mari. Unele televiziuni s-au inflamat, con­damnând cu virulență atât declarația, cât și ceea ce cred că se ascunde sub ea și imaginând com­plo­turi subterane maghiaro-rusești. Dar să privim lu­crurile cu oarecare calm.

Firește că este o declarație naționalistă și, aș spu­ne, lipsită de empatie din partea liderului UDMR. Minoritatea maghiară nu e totuși persecutată în Ro­mânia, chiar dacă mai sunt destule de făcut sub raportul respectării unor drepturi. UDMR a be­neficiat de multe ori, prin participarea directă sau indirectă la diverse guvernări, de diferite avan­taje, dintre care unele s-au răsfrânt și asupra co­na­ționalilor unguri, dar destule revenindu-le nu­mai elitei politice a UDMR. Mai mult decât atât, am avea destule motive să reproșăm UDMR-ului po­ziționarea, devenită regulă în ultimii ani, de par­tea PSD în lupta împotriva unei justiții inde­pen­dente. Mai simplu spus, lupta anticorupție n-a găsit în UDMR un aliat, ci mai curând un inamic, care uneori a mers atât de departe, încât a acuzat și a reclamat DNA de șovinism antimaghiar, după deschiderea anumitor dosare de corupție. De exem­plu, UDMR nu s-a plasat de partea societății civile românești la începutul anului acesta, ci a sus­ținut guvernele propuse de Liviu Dragnea, în­cercând în schimb să mai stoarcă câteva concesii la repezeală – ceea ce n-a fost deloc cel mai bun mij­loc pentru a obține simpatie în rândurile ro­mâ­nilor cu simț civic.

Bineînțeles că și politica naționalistă, populistă și ili­berală a lui Viktor Orbán în Ungaria joacă aici un rol destul de important, căci influența gu­ver­nului maghiar asupra UDMR este binecunoscută. Mi se pare contradictoriu că liderii UDMR tind să stea la remorca ideologică a prim-ministrului ma­ghiar, cu atitudini antieuropene bine știute, dar în același timp văd în UE garanția solidă că Ro­mâ­nia își va îndeplini angajamentele față de mino­ri­tă­țile etnice și religioase.

Pe de altă parte (căci există și „o altă parte“), de­clarația d-lui Hunor are meritul (destul de ne­po­litic) că ne scoate din ipocrizie. Nu ne place ce spu­ne, dar trebuie să recunoaștem că există un ade­văr în vorbele sale. Sfârșitul Primului Război Mondial și apoi Tratatul de la Trianon din 1920 au rămas în conștiința colectivă maghiară drept „catastrofa“ națională prin excelență, având drept rezultat faptul că peste 2,5 milioane de unguri (un sfert din populația de etnie maghiară) ajung să tră­iască în alte state decât Ungaria. Noi obișnuim să vorbim și să scriem în manualele noastre de isto­rie despre drepturile „istorice“ ale românilor asu­pra Transilvaniei, invocând felurite argumente, mai mult sau mai puțin credibile; dar istoricii și po­liticienii maghiari țin același tip de discurs despre drepturile „istorice“ ale ma­ghia­rilor în manualele lor. Cine are dreptate? Depinde mult chiar de argumentele fo­lo­si­te – lucru, desigur, deloc inocent: dacă lu­ăm în calcul demografia la 1918, cauza ro­mânească câștigă în cea mai mare parte; da­că se folosește argumentul statalității și al formei de civilizație, cauza maghiară ie­se mai bine. Dar chiar și ideea (relativ no­uă acum 100 de ani) de a folosi argumente demografice și naționale pentru a retrasa granițe de stat a fost departe de a fi fost inocentă, ea fiind introdusă la presiunea președintelui american W. Wilson, care voia să vadă distruse imperiile mul­ti­na­țio­nale și credea în „principiul na­țio­na­li­tă­ților“. Unii spun azi că el a fost un utopist care s-a înșelat profund și că, de pildă, Du­bla Monarhie n-ar fi trebuit desființată, deoarece ar fi constituit un scut de apă­ra­re atât împotriva Rusiei, cât și a Ger­ma­ni­ei. E, pesemne, un „mit istoric“; dar „sta­tul național“, omogen etnic și unitar, nu e și el unul?

În definitiv, ceea ce a decis totul în 1918 a fost victoria Antantei cu contribuția de­ci­si­vă a SUA. La începutul lui 1918, România era o mică țară învinsă, devastată de răz­boi, ocupație străină și epidemii, cu teri­to­riul amputat, cu economia anexată Ger­ma­niei. În martie deja, armata română ocupa Basarabia (cu încuviințarea Germaniei, ca­re se temea de răspândirea bolșevismului). În toamnă, constatând debandada militară din vest a Puterilor Centrale, armata ro­mâ­nă ocupa Transilvania. România obținea astfel, în mod incredibil, totul: Basarabia de la fostul aliat Rusia, Transilvania, Bu­co­vi­na și Banatul de la defuncta Austro-Un­garie, Cadrilaterul de la Bulgaria. Nu vreau să se înțeleagă de aici că neg tri­bu­tul teribil în vieți omenești și distrugeri materiale dat de România în război. Dar și alții, inclusiv adversarii, au avut pierderi catastrofale. Una peste alta, România a avut atunci un imens noroc, iar Ungaria – un ghinion de proporții nu mult mai mici. A fost meritat norocul? A fost meritat ghi­nionul? Ciorovăiala româno-maghiară va mai dura 100 de ani, cel puțin, dacă pu­nem problema în acești termeni care nu duc la nimic.

De fapt, ceea ce ne-ar trebui și nouă, ro­mânilor, și ungurilor din România ar fi să înlocuim patriotismul etnic, care ne-a în­vrăjbit 150 de ani, cu un patriotism cons­ti­tuțional și civic, centrat în jurul valorilor de libertate, egalitate în drepturi, dar și de cunoaștere, respect și empatie pentru particularismul celuilalt, nu în ultimul rând când acesta se manifestă și la nivel co­munitar. Memoria națională proprie ne va despărți adesea, fără îndoială, dar tre­buie să găsim ceva mai larg decât ea, care să ne includă pe toți. O bună înțelegere prin cunoașterea, în paralel, a presu­pu­se­lor drepturi „istorice“ ale celuilalt, odată discutată public și predată cu seriozitate și echilibru în școli (ceea ce au făcut fran­cezii și germanii cândva), ar putea cons­ti­tui un început.

Din păcate, nimic nu pare să prefațeze acest început cu un an înainte de 1918 – ca­re riscă să fie anul „Marii Diviziuni“, când unii se vor bucura, pesemne, și pen­tru ca să le facă în ciudă celorlalți, care se vor înstrista și pentru ca să le strice pri­milor bucuria. Mă tem că nu ne va uni decât sentimentul comun că „celălalt“ ar trebui, oricum, pus la punct.