SMERȘ, moarte spionilor. Istoria celui mai temut serviciu secret din lume (I)

SMERȘ, abrevierea de la smert’ șpionam (moarte spionilor), desemnează serviciile sovietice de contraspionaj militar, din cel de-al Doilea Război Mondial. În perioada interbelică, res­pon­sa­bi­li­ta­tea activităților con­tra­in­formative în Armata Roșie revenea unor Secții Spe­cia­le (Osobîe Otdelî) înființate în decembrie 1918, la o lu­nă după ce s-au pus bazele serviciului de spionaj al ar­matei, cunoscut sub nu­me­le de GRU (Glavnoe Raz­ve­dîvatel’noe Upravlenie - Di­recția Principală de Spionaj). GRU s-a aflat în subordinea Statului Major General. Spre deosebire de CeKa/OGPU/NKVD, GRU nu a fost, cu ex­cepția unor scurte episoade, implicată în operațiuni de represiune internă. Bi­rou­ri­le Speciale (OO) erau responsabile cu con­trainformațiile în unitățile militare, ele fiind în componența NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne). Pentru o scurtă perioadă de timp, din februarie în iulie 1941, ele au fost trecute la armată, însă după invadarea URSS au revenit la NKVD, odată cu reorganizarea serviciilor secrete. Atunci a fost desființat pentru doi ani NKGB (Comisariatul Poporului pentru Securitatea Statului) condus de Vsevolod Merkulov. Cel mai mult a avut de câștigat, în urma acestor comasări, NKVD și șeful său, Lavrenti Beria, care avea practic mo­nopol asupra contrainformațiilor. Pe lângă poziția de comisar pentru afaceri interne, Beria era și membru al celui mai im­por­tant organ de conducere politico-militară, Comitetul de Stat al Apărării al URSS (Go­sudarstvennîi Komitet Oboronî SSSR), con­dus de Iosif Stalin, care mai îndeplinea și funcțiile de secretar general al CC al Partidului Comunist (bolșevic), de pre­șe­dinte al Consiliului Comisarilor Poporului al URSS și de comisar al Apărării.

Rezultatele activității serviciilor de in­for­ma­ții sovietice în 1941-1942 au fost cu to­tul mediocre. Spionajul n-a fost capabil să descopere operațiunile germane, în primii doi ani de război NKVD a fost mai bine informat cu privire la aliații URSS, Marea Bri­tanie și SUA, decât cu privire la Ger­ma­nia. Marea victorie de la Stalingrad se da­to­rează calităților generalilor sovietici, ca­pacității lor de improvizație, de a schimba rapid registrul tactic, curajului soldaților sovietici și nicidecum spionajului operativ militar.

De la SMERINŞ la SMERŞ

După Stalingrad, în martie 1943, Stalin l-a însărcinat pe Vsevolod Merkulov, fostul șef al NKGB, apropiat al lui Beria, al cărui adjunct era în acel moment, să pre­gă­tească o reformă a sistemului de se­cu­ri­ta­te. Despre schimbări s-a discutat în șe­din­ța din noaptea de 31 martie a Comitetului de Stat al Apărării. În aprilie, Merkulov i-a prezentat lui Stalin trei proiecte de reînființare a NKGB. În primele două ver­siuni, NKGB ar fi inclus și contraspionajul militar sub numele de SMERINȘ, Smert’ inostrannîm șpionam (Moarte spionilor străini). Abia în cea de a treia variantă, Merkulov propunea înființarea a două or­ganizații separate, NKGB și SMERINȘ, ultima în subor­dinea Comisariatului Po­porului pentru Apărare, condus de Stalin. Textul pro­iectului a fost discutat în ședința Comitetului de Stat al Apărării, care a început târziu în seara de 13 aprilie. Au participat ofi­țerii din conducerea NKVD și - în primul rând - cei din contraspionajul militar, adică Secția Specială (Osobîi Otdel). Cea mai mare par­te a invitaților a plecat la miezul nop­ții. Au rămas să decidă Stalin, V.M. Molotov, Beria și G.M. Malenkov. A doua zi, Biroul Politic a aprobat spargerea NKVD în două, prin reînființarea NKGB, cu Merkulov în fotoliul de comisar al poporului pentru se­curitatea statului. Beria rămânea șeful NKVD, însă atribuțiile acestuia scădeau, re­ducându-se la organizarea muncii în lagăre, trupele NKVD, în timp ce ac­ti­vi­tatea de spionaj și contraspionaj trecea la NKGB. Aparent este o diminuare dra­ma­ti­că a puterilor lui Beria. Dar numai la pri­ma vedere, pentru că Merkulov era loial lui Beria, iar Stalin nu s-a lăsat păcălit.

La 19 aprilie 1943, Consiliul Comisarilor Poporului (Sovnarkom) înregistrează De­cizia Nr. 415-138 ss (soverșenno sekretno - strict secret) privind numirile lui Mer­ku­lov și Abakumov în fruntea noilor struc­turi. Dacă în cazul NKGB era vorba de o reînființare, Viktor Abakumov era chemat să conducă o structură nouă, de con­tra­informații militare. La 21 aprilie, Aba­ku­mov intra în biroul lui Stalin, care a și sem­­nat atunci documentul privind crea­rea SMERȘ. E vorba de Hotărârea Co­mi­tetului de Stat al Apărării No. 3222 - ss/ov (severșenno sekretno/osobo vajno - strict secret/foarte important), care sta­bi­lește structura și responsabilitățile noii ins­­ti­tu­ții Glavnoe Upravlenie Kontr­ra­zvedki SMERȘ (Direcția Principală de Con­tra­spionaj SMERȘ). Câteva zile mai târziu, la 29 aprilie, Abakumov revine la Kremlin, pen­tru ca Stalin să semneze nu­mirile în posturile de conducere ale SMERȘ.

Trei Smerș-uri

În urma modificării organigramei sis­te­mu­lui de securitate, în primăvara 1943, au rezultat trei organizații de contraspionaj distincte, independente una de alta, care au purtat denumirea Smerș. Pe lângă amintita Direcție Principală de Con­tra­spionaj SMERȘ, condusă de Abakumov și subordonată comisarului Apărării, Stalin, care e și cea mai cunoscută și mai pu­ter­nică, a mai existat un Smerș în flota mi­litară și alt Smerș în structura NKVD. Upra­vlenie kontrrazvedki Smerș (Di­rec­ția de contraspionaj Smerș) din Co­mi­sariatul Poporului pentru Flota Maritimă era comandat de gen. lt. P.A. Gladkov și se subordona comisarului flotei, N.G. Kuz­nețov. În vreme ce Otdel kontrrazvedki Smerș NKVD (Secția contraspionaj Smerș a Comisariatului Poporului pentru Afa­ceri Interne) era condusă de S.P. Iu­hi­movici și se afla sub comanda comisarului poporului L.P. Beria. Această structură pre­lua personalul Osobîi Otdel (Secția Spe­cială) a NKVD care fusese responsabilă de contaspionajul militar atât în perioada in­terbelică, cât și în primii ani de război, pâ­nă în aprilie 1943. De altfel, SMERȘ-ul con­dus de Abakumov era organizat după modelul Secției Speciale NKVD, primul ser­viciu de contraspionaj militar. În do­cu­mente, structura din componența NKVD are doar prima literă mare, S, urmat de restul literelor mici. De aceea e destul de ușor de făcut deosebirea în documente în­tre cele două servicii. În vreme ce primul, subordonat lui Stalin, este „SMERȘ“, cel subordonat lui Beria este „Smerș“. O altă diferență între cele două structuri a re­zultat din introducerea gradelor militare în unitățile de contraspionaj SMERȘ.

Direcția de contrainformații Smerș din flo­tă comandată de Gladkov avea patru de­partamente, un sediu central la Moscova și alte birouri pe lângă fiecare din cele pa­tru mari flote.

Execuţie a SMERȘ

Secția Specială Smerș NKVD era formată din șase birouri, un grup special pentru operațiuni secrete, un grup pentru evi­dența informatorilor și un secretariat. Exista câte un Smerș în ariergarda fie­că­ruia dintre cele 12 fronturi, alte două uni­tăți Smerș pentru trupele interne NKVD și 10 grupuri Smerș pentru trupele de grăniceri. Mai existau alte birouri Smerș în orașele industriale Moscova, Kuibîșev (Sa­mara), Novosibirsk și Sverdlovsk (Eka­terinburg).

Smerș NKVD supraveghea în primul rând trupele NKVD. În 1943-1944, Smerș a ares­tat 293 persoane pe care le-a acuzat de trădare de patrie, 100 de suspecți de spio­naj, 76 simpatizanți ai germanilor, 356 de­zertori din trupele NKVD. Aduna dela­ți­uni, astfel încât în 1944 aproape 10.000 de militari, din care 450 de ofițeri, au fost transferați din trupele NKVD în cele ale Armatei Roșii din cauza unor materiale compromițătoare procurate de Smerș. Dar Smerș-ul lui Beria supraveghea nu doar trupele Internelor, ci și activitatea SMERȘ-ului Apărării, comandat de Aba­ku­mov și subordonat lui Stalin. Pe de o par­te, cele două structuri se urmăreau și adu­nau una despre alta materiale com­pro­mi­țătoare, pe de altă parte, ele colaborau în teatrele de operațiuni. De pildă, parașu­tiștii germani, prinși în spatele frontului, de către Smerș NKVD, erau predați SMERȘ pentru a fi anchetați.

Serviciul de informații subordonat direct lui Stalin

Spre deosebire de Secția Spe­cială Smerș NKVD, SMERȘ-ul subordonat lui Stalin și-a concentrat activitatea mai mult pe militarii Axei, pe inamic, și nu pe militarii Armatei Roșii. Astfel, atribuțiile erau limitate chiar prin Decizia de în­ființare a SMERȘ (Nr. 3222 - ss/ov) care preciza că arestarea unui soldat sau ofițer inferior trebuie aprobată de un procuror; a unui comandant de nivel mediu trebuie apro­bată de superiorul său și de pro­cu­rorul unității militare; arestarea unui co­man­dant de rang înalt urma să fie apro­bată de Consiliul Militar al Frontului și de un procuror, iar a comandanților de cel mai înalt nivel trebuie autorizată chiar de către Stalin personal.

Nici chiar militarii sovietici nu făceau di­ferența între structurile de contra­in­for­ma­ții. Dificultatea era sporită și de faptul că Direcția Principală de Contraspionaj SMERȘ avea sediul la etajele 4 și 6 ale clă­dirii NKVD/NKGB, de la Lubianka, din cen­trul Moscovei. Personalul din Moscova număra 646 de oameni (incomparabil mai mare față de doar 225, câți avusese Secția Specială a NKVD în 1942, care se ocupa de contrainformații militare).

Conducerea SMERȘ era asigurată de ge­ne­ralul V.S. Abakumov, care se subordona di­rect lui Stalin. Adjuncții lui Abakumov erau N.N. Selivanovski, P.I. Mișik, I.I. Ba­bici și I.I. Vradij. Cu toții au jucat diverse roluri în luptele pentru influență în struc­turile de securitate și chiar în cercurile Krem­linului. În structura SMERȘ func­țio­nau 11 secții și alte câteva de­partamente, Politic, Cadre, Administrativ-Financiar și un Secretariat. Câte o unitate SMERȘ era atașată fiecărui front, astfel încât numărul lor se va modifica în func­ție de evoluția acestora până la sfârșitul războiului. Dar dimensiunea a depins de numărul de ar­ma­­te care formau un front. Pe lângă fie­care armată era dislocată o uni­tate SMERȘ de 57 de oameni, în realitate numărul va­ria, astfel încât fronturi de câ­te cinci ar­ma­te aveau o unitate SMERȘ de 130 de ofi­țeri, de exemplu. În cazul dis­trictelor mi­li­ta­re, nu­mărul ofițerilor SMERȘ depindea și el de mă­rimea acestora și varia între 100 și 193.

Unii ofițeri SMERȘ, în special anchetatorii, proveneau din vechiul spionaj miliar, adică din Secțiile Speciale NKVD. Mulți dintre ei participaseră la fabricarea do­sa­relor în timpul Marii Terori, remarcându-se prin torturile înfricoșătoare pe care le aplicau victimelor lor. Noile generații de ofițeri erau pregătite în școlile speciale SMERȘ care au fost deschise în 1943. În Moscova funcționau două, pentru 600 și respectiv 200 de studenți, și încă patru în Tașkent (300 studenți), Sverdlovsk (astăzi Ekaterinburg, 200), Novosibirsk (200) și Habarovsk (250). Era singura soluție la îndemână de profesionalizare minimală a anchetatorilor. La aceste școli s-au adă­ugat cursurile de contrainformații militare care se predau la Leningrad și Saratov. Perioada de pregătire varia de la o școala la alta, între 4 și 9 luni. Totuși, ele nu reu­șeau să-i profesionalizeze și culturalizeze pe ofițerii SMERȘ, care rămân vag alfa­be­tizați și foarte slab educați.

Viktor Abakumov, comandant SMERȘ (1943-1946), ministru al Securității Statului (1946-1951)

Fiind parte a Armatei Roșii, ofițerii SMERȘ aveau grade și uniforme militare. Era imposibil să-i distingi din masa militarilor. Spre deosebire de ei, colegii lor din NKGB și NKVD puteau fi deosebiți prin uniforme și insigne. De altfel, prizonierii de război nu știau cu cine au de-a face, domina confuzia între anche­ta­torii SMERȘ și operativii NKVD.

Combaterea spionajului german a fost o prioritate în activitatea SMERȘ. Pe Frontul de Est, germanii aveau circa 130 de unități de spionaj și contraspionaj, ceea ce re­pre­zenta principala țintă a SMERȘ. Infor­ma­țiile obținute de SMERȘ au permis în ul­timii doi ani ai războiului arestarea agen­ților germani chiar la intrarea pe teritoriul sovietic. Civili din zona de ocupație și prizonieri sovietici s-au oferit voluntari și au urmat școlile germane de spionaj. La încheierea acestor cursuri, erau trimiși peste linia frontului să spioneze, ocazie cu care reveneau pe teritoriul sovietic, unde se predau. Erau preluați de SMERȘ, care, în unele cazuri, i-a trimis înapoi ca agenți dubli. Astfel, mulți agenți SMERȘ fuseseră pregătiți în școlile Abwehr. Din aprilie 1943 și până în februarie 1944, potrivit unei statistici sovietice, 75 de ofițeri SMERȘ au fost introduși în unitățile ger­mane de spionaj și în școlile Abwehr, iar 38 dintre ei s-au întors din misiune cu suc­ces. Agenții SMERȘ au colectat infor­ma­ții despre 359 de ofițeri Abwehr. În pe­rioada octombrie 1943 - octombrie 1944, SMERȘ a trimis 10 grupuri de parașutiști (78 ofițeri) în spatele inamicului, pe di­ferite fronturi, dintre care 6 și-au des­fă­șu­rat misiunea cu succes.

Mașina sovietică de tocat carne

Nu mai puțin importantă era spionarea personalului militar sovietic. În primul rând, pentru a preveni trecerea militarilor Armatei Roșii de partea inamicului. Cu fiecare an de război a crescut numărul mi­litarilor condamnați pentru trădare. Dacă, în 1941, tribunalele au condamnat 8.976 militari, iar în 1942 un număr de 43.050, odată cu înființarea SMERȘ, în 1943, nu­mărul militarilor condamnați a urcat la 52.757, iar în 1944 a fost de 69.895. Aceste cifre, însă, nu surprind amplificarea unui fenomen de trădare în rândul Armatei Roșii, în primul rând din cauza faptului că anchetele SMERȘ sunt în marea lor majoritate neprofesionist făcute, iar do­sa­rele falsificate. De altfel, orice discuție tre­buie să plece de la faptul că anchetatorii SMERȘ erau în covârșitoarea lor majoritate se­mianalfabeți, tineri lipsiți de o ele­men­ta­ră educație și experiență de viață. Sunt - nu puține - cazuri în care comandanții de armate și fronturi se plângeau direct lui Stalin că anchetele de trădare sau spionaj erau falsificate. La unele din aceste cazuri Stalin a intervenit personal, dar asta n-a dus la schimbarea comportamentului an­chetatorilor SMERȘ. În 1943, circa 60% din condamnările tribunalelor pe Frontul Leningrad erau pronunțate pentru pro­pa­gandă antisovietică (art. 58 - 10 Cod Pe­nal). Cele mai multe condamnări erau de la 5 la 10 ani în lagărele de muncă. Aceas­tă condamnare se transforma în serviciu mi­litar în batalione disciplinare. Chiar și ge­ne­rali ai Armatei Roșii au fost arestați și con­damnați pentru propagandă antiso­vie­tică. Sunt cazuri celebre de generali ares­tați sub acuzații de trădare de către SMERȘ, ținuți aproape un deceniu la izo­la­tor și închisoare, unii fără să mai fie judecați.

Cel mai cunoscut este cazul generalului Ivan Laskin (1901-1988). El a fost chemat la Moscova în decembrie 1943 pentru a primi o nouă funcție. Fusese comandant al Frontului Caucazului de Nord. Mareșalul german von Paulus, în ianuarie 1943, la Stalingrad, i s-a predat generalului I.A. Las­kin personal. Era un erou, o per­so­na­litate bine cunoscută, nu doar în URSS, ci în întreaga lume. Trimis să se odihnească într-un sanatoriu de lângă Moscova, înainte să-și ia în primire postul de co­mandant al Frontului 4 Ucrainean, Laskin a fost arestat la 20 decembrie de SMERȘ, care l-a dus la Lubianka. Bătut, umilit, a fost judecat și condamnat la 10 ani în­chisoare pentru trădare sub pretextul că, fiind înconjurat de germani, în 1941, și-a distrus carnetul de partid. După moartea lui Stalin s-a descoperit că șeful SMERȘ al Frontului Caucazului de Nord, M.I. Belkin, l-a denunțat pe Laskin la Abakumov pen­tru că a refuzat să-l recomande spre a fi decorat cu Ordinul Lenin. Întregul caz Laskin, arestarea, ancheta umilitoare, bă­tăile cumplite, condamnarea la 10 ani în­chisoare, sunt răzbunarea lui Belkin pen­tru că generalul Laskin a refuzat să-l re­co­mande pentru Ordinul Lenin. Laskin nu este nici pe departe singurul caz, dar este cel mai cunoscut.

SMERȘ a preluat atribuțiile Secției Spe­ciale NKVD de verificare a militarilor so­vietici care căzuseră prizonieri. Organiza posturi de colectare-tranzit și verificare-filtrare pe toate fronturile. Aici, militarii erau reținuți între 5 și 10 zile. Începând din decembrie 1943, comisiile de anchetă erau formate dintr-un ofițer SMERȘ și 4 reprezentanți ai armatei. S-a păstrat ace­eași procedură de verificare a Secției Spe­ciale. Militarul reținut dădea o relatare scri­să, citită atent de SMERȘ. Apoi era in­terogat. Anchetatorii SMERȘ decideau soar­ta acestuia. Putea să fie retrimis în ar­mată, sau la muncă în industria de apă­rare, ori în batalionele de asalt în prima li­nie a frontului, sau acasă ca invalid de răz­boi. Însă, în cazul în care ofițerii SMERȘ suspectau că au de-a face cu agenți ger­mani, deschideau un dosar de anchetă ca­re debuta cu un formular stufos ce trebuia completat. Urmau lagărele de filtrare, un­de verificarea continua încă do­uă luni. Au fost 15 astfel de lagăre în spa­tele Frontului 2 Bielorus; 30 de lagăre pen­tru Frontul 1 Bielorus; alte 30 pentru Fron­tul 1 Ucrai­nean; câte 10 lagăre fiecare pen­tru Fron­tu­rile 2 și 3 Ucrainean și doar 5 pentru Fron­tul 4 Ucrainean. Fiecare lagăr putea să adă­postească câte 10.000 de per­soane. Aceste lagăre au continuat să func­ționeze nu doar în URSS, ci și în țările Europei de Est și după război, ultimele fiind închise abia după moartea lui Stalin. Pe lângă foștii prizonieri trimiși în lagăre, au fost mii de cazuri în care ofițerii SMERȘ i-au executat pe loc pe cei reveniți din captivitate. Po­trivit unor cercetări recente (V.N. Ste­pa­kov, Narkom SMERȘa, Izd. Neva, S. Peter­burg, 2003), nu mai pu­țin de 5.416.000 militari sovietici și civili au trecut prin ve­rificările SMERȘ, dintre care 600.000 au fost acuzați de trădare, colaborare cu ina­micul și alte diverse fap­te penale.

(Continuare în numărul viitor)

Aceasta este forma prescurtată a articolului SMERȘ’ din Enciclopedia comunismului românesc, coordonator Octavian Roske, volum în pregătire.