Spre Răsărit, atenţi la graniţe

Polonezii mei

Recunosc că am avut întotdeauna o in­vi­die pe artiștii polonezi. În America, la bur­sa ArtsLink, ei primeau New York-ul, că aveau parteneriat cu International Artist Studio, în timp ce restul est-europenilor erau îm­prăștiați din North Dakota, în South Ca­ro­lina. Am aflat că în anii ’70 ar­tiștii englezi expuneau la Varșovia. Mi-a spus Robin Klassnik de la legendara Matt’s Gallery din Londra, un galerist old school care nu numai că nu moare, dar își menține ra­di­calitatea. Întrebați-l pe Mike Nelson, ca­re-i artist Matts. Și care, apropo, vine să fa­că proiect la Sandwich, da, da, Mike Nel­son, de trei ori în finala la Turner Prize și reprezentantul Marii Britanii la Bienala de la Veneția... pe care l-a salvat Lia prin 1996 dintre câinii atelierelor din General Berthelot, alea din care am fost dați afară după 20 și ceva de ani de atelier deschis. Dar ăsta e subiect de articol (vitriolic) se­parat. Odată și odată o să-mi adun nervii și o să-l scriu, că vad că au trecut opt ani de când ne-au făcut vânt pe motiv că ne cade casa-n cap și clădirea de vis-à-vis de Catedrala Sfântul Iosif și de marele-bloc-care-nu-poate-fi-dărâmat arată la fel de ruinată...

Joanna Mytkowska era curatoare la Pom­pi­dou (cum era Adam Szymczyk la Kunst­hal­le Basel și, iată, acum la Documenta) și nu numai că ne-a selectat pe Lia și pe mi­ne, dar am și dormit în camerele de oas­peți ale Institutului Polonez din Paris (ce zici de asta, dom’le Marga?). După aia, Joanna a ajuns directoarea muzeului de ar­tă mo­der­nă și contemporană din Var­șo­via. Care-i unul din alea patru deschise în ul­ti­mii ani (pe lângă Cracovia, Łódź și Wroc­ław).

Am făcut expoziții în muzeele din Var­șo­via și Cracovia și în galeria publică din Bia­łystok. Toate aceste instituții publice mi-au cumpărat câte o lucrare și toate au fi­nanțat integral fără să crâcnească costurile proiectului. Bani polonezi pentru un artist român. Ce zici de asta, dom’le Marga?

Babi Badalov şi cuvintele lui decorative (Labirynt, Lublin)

Labiryntul din Lublin

Asa că nu m-am mirat prea tare când am aflat că Labirynt, galeria municipală de ar­tă contemporană din Lublin, a fost în­fi­in­ța­tă prin 1956 (Sibiul meu n-are încă una).

Ce m-a dat pe spate e mărimea. Labirynt e mai mare ca Sala Dalles (care-ar trebui să fie galeria municipală a Bucureștilor. Dallesul, în care s-au făcut cele mai im­por­tante expoziții în anii comuniști și a fost închiriată pentru târguri de Mărțișor, în anii capitaliști stă închisă de ISU - foaie verde-cui îi pasă?), o fostă hală industrială aflată la 15 minute de mers pe jos de Centrul Vechi. Care Centru Vechi e restaurat com­plet și încă nu e potopit de turiști, dar e plin de suveniruri patriotice (asta-i o in­venție poloneză, n-am mai văzut așa ce­va, vederi cu eroi și steag). Labirynt mai are două spații - o galeriuță chiar în Cen­trul Vechi despre care vă vorbeam și alta în­tr-un mall. Tactica e perfectă și pro­gra­mul internațional. In-ter-na-țio-nal! Ca toate spațiile de artă contemporană din Po­­lonia. Cu cât guvernul polonez e mai na­ționalist, cu atât e mai internațional pro­gramul. De altfel, orașele din zona estică au de ani buni un interes special pentru fos­tul spațiu sovietic, Ucraina, Belarus și mai adânc. Și-au asumat benevol misiunea să nu lase partea aia de lume să intre-n cea­ță... și uite așa au și moldovenii noștri noroc.

Ghena şi Babi

Ghenadie Popescu, Ghena pentru prieteni, e un artist din Chișinău cu un umor apar­te și o inteligență remarcabilă. Acum niște ani făcea o performanță sub forma unui marș spre granița cu România, îmbrăcat într-un costum plus pălărie confecționate din sacoșele alea de rafie cu care se căra mar­fă de contrabandă sau de mic trafic... La Lublin, Ghena avea un video, o filmare de sus cu artistul între două uși într-un spațiu îngust prin care treceau diverși oa­meni și el deschide și închide miniholul claustrofob. Ghena face acum animație miș­to, dar o face de mână, greu, încet, fă­ră buget, îl dor ochii, trage computerul să moară... nu dă nimeni bani pentru pro­duc­ții puțin comerciale. Aș striga: ICR, se aude? Dar nu strig, că n-are cine.

Am făcut un schimb de lucrări cu Ghena și acum costumul ăla româno-român e la mine. Cine știe, poate odată o iau și eu așa spre granița vestică...

Nu știu ce expune el la Białystok, că n-am mai putut merge cu restul găștii. Restul găș­tii, adică și Babi Badalov. Babi e azer, are chelia și mâinile tatuate cu desene (miș­to), vorbește încontinuu (are multe ches­tii de zis) și stă la Paris. După lupte seculare, a obținut statutul de azilant și de curând a aplicat pentru cetățenie. „Dan, să vezi că ăștia mă cheamă la in­terviu exact când trebuie să plec la Ural Biennial... și nu pot să nu mă duc la Ural Biennial. Asta n-o să dea bine, nu?“ Măi Babi, măi, ăștia de-abia așteaptă un motiv să scape de chelia ta și de poveștile tale cu arabi, Coran și musulmani. Babi mi-a po­vestit cum emigrează algeriencele în blugi la Paris și după câțiva ani de ghetou se îm­bracă în burka... Şi ca să fie lucrurile com­plete, Babi e gay. Ca și mine, el „scrie“ pe pereți, dar cu estetica arabă, deci cuvântul „graniță“ poate deveni un ornament decorativ, nu-i așa?

Lublin- Białystok-Chişinău

Attention! Border (Atenție! Graniță) e o co­laborare între două galerii din estul Po­loniei (cam cinci ore cu autobuzul între ele, că Polonia e mare, frate) și expun cam 25 de artiști din zonă (Ovidiu Anton e cel mai vestic, că stă la Viena). Galeria Ar­senal din Białystok, la fel ca cea din Lu­blin, e publică, are două spații și, caz mai puțin obișnuit, o colecție de artă con­tem­porană. Nu v-am spus că mi-au cumpărat un carnețel de notițe? Și în plus, am și făcut cu ei și o carte de artist. Monika Szewczyk, curatoarea de la Arsenal, e una dintre cele mai de gașcă persoane pe care le cunosc (stă mărturie turul orașului cu bancuri pre- și postcomuniste, votci și niște răcituri la pahar fenomenale).  Am în­tâlnit-o ultima dată la Chișinău, unde mă chemase Vladimir Us de la Oberlicht să fac un workshop de stencil și desene pe zid. De când fac ziarul Orizont la Sibiu, am devenit un soi de specialist... Monika era în drum spre Odessa Biennale și a văzut anunțul pe Facebook. Oberlicht e o asociație care face proiecte în spațiu pu­blic, că la Chișinău nu există galerie pu­bli­că de artă contemporană. Faci un work­shop, o conferință și sugerezi un film de proiectat la Kiosk.

Desen panoramic al lui Dan Perjovschi (Labirynt, Lublin)

Kiosk e un colț de bloc, un unghi, doi pe­reți de apartament cu balcon, construit în­tr-un scuar și folosit de asociație ca spațiu de informare și expoziție (de exemplu, atârnatul unei pânze cu text pe balcon se cheamă Desene în vânt). Ăsta da mo­nu­ment! Kiosk e și un loc pentru proiecții. Eu am ales Out of the Present, care-i un film marca Andrei Ujică și care do­cu­men­tează ce s-a întâmplat cu ultimul cos­mo­naut sovietic care era în spațiu, în timp ce Uniunea se dezintegra pe Pământ. Dacă nu l-ați văzut, musai s-o faceți. Este ex-cep-țio-nal! Iar pe zid la Chișinău dădea tare bi­ne că farurile mașinilor care treceau blu­rau cosmic imaginea... Terasa de șme­cheri din apropiere n-a înțeles nimic, dar chioș­cul cu bere din colț e fericit de câte ori e un eveniment artistic. Vă imaginați de ce.

Dar am divagat prea tare.

Cult(fără)ura

Attention! Border e un răspuns artistic la politica guvernamentală din Polonia, din Estul Europei și a lumii lui Trump, în general. Intelectualitatea poloneză a reac­ționat la politica xenofobă și ultra­na­țio­na­listă, la închidere, la ziduri. Polonia are do­uă tipuri de refugiați, cei din spațiul ex-sovietic, mai ales ceceni (Cecenia e un alt fel de Sirie, dar care nu interesează pe nimeni), și posibilii sirieni (care de fapt nu vor să vină la ei, cum nu vor nici la noi). E multă propagandă și lipsă totală de compasiune, ceea ce pentru un stat creștin, cu Isus ca patron spiritual al na­țiunii, e, cum să spun...

Eu cred că, la noi, teroriști sunt mai de­gra­bă cei care diluează substanțele de curățat spitale, cei care ierarhizează spitalizările și manipulează medicamente, care nu rea­bi­litează clădirile și le lasă să devină ca­vouri verticale.

Ziceam la început că îi invidiam pe artiștii polonezi. De câțiva ani îi compătimesc. Gu­vernul a luat-o razna cu cruci, eroi și cul­tivarea fricii ca politică de stat. Polonia n-a avut criză și, cu toate astea, toată lumea e speriată de ziua de mâine. Se taie banii la cultură și la educație. Se vrea fa­milie tra­di­țio­nală. Se schimbă legile jus­ti­ției. Sună cu­noscut? Sute de mii de oa­meni trebuie să iasă pe străzi și să blo­che­ze pe moment ne­bu­nia. Sună cunoscut? N-am apucat să vor­­besc prea mult de expoziție, dar cine mai e interesat de artă în vremurile astea... Când nu prea mai există solidaritate, când, vorba Monikăi, „suntem rupți în do­uă și ne urâm unii pe alții“.

Sună cunoscut?