Guvernarea incompetenței

Promisiunile aiuritoare de creşteri de salarii şi de pensii, în contextul unui avânt spectaculos al economiei, sau scenariile unor investiţii fără pre­ce­dent în economie cu ba­nii unor fonduri su­verane au fascinat, pro­babil, imaginaţia elec­to­ra­tu­lui fidel PSD şi a unor salariaţi din mediul public. Lejeritatea cu care unii miniştri au împrăştiat promisiuni, retrase apoi de alţi po­liticieni, indiferenţa, os­tilitatea şi chiar re­pli­cile brutale împotriva criticilor, lipsa de transparenţă a actului de gu­vernare, neprofesionalismul celor ca­re gestionează ţara au iritat însă res­tul României.

Ultima aventură ratată este pro­mi­siu­nea de creştere cu 25% a salariilor în mediul public. Cei peste un milion de angajaţi ai statului au avut zilele astea confirmarea că pe hârtie vor creşte sa­lariile de la 1 ianuarie 2018, dar nu şi câştigurile reale, cele din conturi, de­oa­rece majorarea va compensa intro­du­cerea noului sistem de colectare a contribuţiilor sociale direct de la an­gajat.

Controversata măsură de transfer al contribuţiilor sociale doar în sarcina angajatului s-a născut din nevoia de a respecta o promisiune majoră a pro­gramului de guvernare, a fost lansată fără a avea studii de impact şi nu a lă­murit deocamdată cum se va aplica în companiile private, aşa încât acolo să nu echivaleze cu o re­du­cere de venituri.

Liderul PSD, Liviu Dragnea

O altă promisiune ne­respectată este aceea a neimpozitării salariilor mai mici de 2.000 de lei. Iniţial, guvernanţii se gândeau să impună impozitul global pe gos­podărie, la pachet cu neimpozitarea salariilor sub 2.000 de lei, o altă şmecherie prin care, de fapt, se cumulau veniturile membrilor gospodăriilor şi, în final, aproape toa­tă lumea era taxată.

În schema mai largă a impozitului pe gospodărie apăruse o altă aiureală, an­gajarea a 35.000 de „consultanți fis­cali“, de fapt nişte funcționari ai fis­cului de tipul perceptorilor de altă­da­tă. Însă meseria de consultant fiscal es­te reglementată şi nu poate intra ori­cine în profesie, iar în România exis­tă vreo 4.100 de consultanți ac­tivi, din aproape 5.500, câți sunt în­re­gistraţi. Guvernanţii nu s-au împie­di­cat de acest detaliu, deoarece, de­si­gur, orice lege poate fi rescrisă, in­clusiv cele care reglementează pro­fe­sii. N-au apucat însă, deoarece ideea im­pozitului pe gospodărie s-a di­zol­vat relativ rapid, faţă în faţă cu rea­li­tatea imposbilităţii aplicării sale ime­diate, pentru a face rost de bani.

Guvernanţii au utilizat şi strategia amâ­nării unor creşteri salariale pro­mise, cazul profesorilor şi al per­so­nalului medical, făcându-se că nu în­ţeleg sau chiar nepricepând că în anul viitor deficitul bugetar va exploda sub presiunea poverii cheltuielilor so­ciale, aşa încât greu se vor mai putea găsi bani pentru alte majorări de sa­larii. Lucru care, evident, nu a fost valabil în privința creșterii salariilor parlamentarilor.

Uluiţi că încasările din taxe şi im­po­zite sunt prea mici faţă de aşteptările bugetului, guvernanţii au resuscitat suprataxarea carburanţilor, măsură la care renunţaseră în ianuarie. Acciza la carburanți se va majora cu 32 de bani pe litru, în două tranşe, de la 15 septembrie şi apoi de la 1 octombrie, ceea ce va duce la scumpiri în lanț.

Printre promisiunile care s-au pier­dut în tranşeele guvernării pesediste putem enumera şi eliminarea im­pozitului pe dividende, de la 1 ia­nuarie 2018, sau scutirea medicilor de impozitul pe venit.

Au fost şi episoade de dezmeticire a guvernanţilor, în care idei care pa­razitaseră temporar programul de gu­ver­nare au fost reconsiderate sub pre­siunea mediului privat, cum ar fi in­troducerea impozitului pe cifra de afa­ceri, în locul celui pe profit, sau taxa de solidaritate, o noţiune rămasă încă ambiguă, la stadiul de intenţie.

În esenţă, guvernarea pesedistă şi-a propus să cumpere liniştea socială, în spatele căreia încearcă să opereze fără anestezie justiția, cu promisiuni de majorări de pensii şi salarii, dar a reu­şit să producă doar confuzie, haos şi incertitudine. În final, bilanțul gu­ver­nării este un lung șir de promisiuni nerespectate.

Banii din pilonul II, preţul pensiilor speciale

Guvernanţii aşteaptă în aceste zile re­zul­tatul unei analize privind sistemele de pen­sii gestionate privat, pentru a tranşa chestiunea pilonului II de pensii. Nu a existat însă niciun studiu serios de im­pact al majorării pensiilor, care să arate, la timp, unde sunt dezechilibrele şi ce corecturi trebuie operate

înainte de a ma­jora punctul de pensie. Nici suc­ce­sivele guverne, nici mintea confuză din spatele programului de guvernare nu au remarcat că sistemul de pensii rula deja cu un deficit uriaş, care trebuia ali­men­tat permanent de la bugetul de stat. La un moment dat, pe traseul dezmeticirii în faţa cifrelor, politicienii aflaţi la putere au înţeles că factura pensiilor speciale de­păşeşte 6 miliarde de lei în acest an şi, probabil, va urca la 15 miliarde de lei în următorii doi ani.

Impasul se cerea rezolvat şi aşa a apărut ideea, influenţată şi de precedentul creat de Viktor Orbán în Ungaria, de a pune mâ­na pe miliardele de lei din pilonul II de pensii obligatorii administrate privat. Aceşti bani, aproximativ 7 miliarde de eu­ro, ar fi asigurat liniştea şi ar fi aco­pe­rit deficitele produse de cele peste 160.000 de pensii speciale, care costă, anual, cam 1,3 miliarde de euro.

Şi în acest caz au domnit confuzia şi hao­sul: au apărut zvonuri, brutal infirmate de guvernanţi, apoi declaraţii nesăbuite ale noului ministru de Finanţe, corectate şi ele de liderii politici, pentru ca în final intenţia să devină aproape certitudine.

Posibilitatea confiscării banilor din pilo­nul II este blocată de un paragraf cons­ti­tuţional care protejează proprietatea. Or, aceste conturi individuale în care se var­să banii pentru pensia administrată pri­vat se încadrează în definiţie. Nu se pu­tea însă exclude o reformulare a Legii pen­siilor, prin care pilonul II să se dizolve în ceea ce era al treilea pilon, adică în pen­sii private, dar asta însemna ca sta­tul să nu poată pune mâna pe nici un leu. Şi aşa a apărut soluţia de com­pro­mis, în care statul reduce valoarea coe­ficientului virat drept contribuţie către pilonul II, de la 5,1%, cât este în prezent, la 2,5%.

Statul ar urma să câştige aproape un mi­liard de euro din această mişcare doar în 2017, potrivit estimărilor analiştilor fi­nan­ciari, bani suficienţi pentru a acoperi, deo­camdată, factura pensiilor speciale. Oamenii pierd însă bani, deoarece, aşa cum au dovedit că habar n-au gu­ver­nan­ţii, în cap cu premierul, în timp ce sis­te­mul public de pensii se confruntă cu de­ficite, randamentul anual în ultimii zece ani al plasamentelor în pilonul II a fost de 9,34%. Un ritm în care nu vor creşte pe­nsiile de stat în următorii ani.

Clientela primeşte Fond Suveran

Cel mai periculos efect al politicilor haosului şi improvizaţiei este deprofesionalizarea conducerilor companiilor statului şi gheara lungă a politicienilor vârâtă în afacerile companiilor publice.

Efectele acestei mereu surprinzătoare guvernări PSD & ALDE sunt greu de estimat şi analiştii se rezumă, deo­cam­dată, la avertismente privind su­pra­în­călzirea economiei, devalorizarea leu­lui, inflamarea inflaţiei şi creşterea cos­turilor la care se împrumută sta­tul, deci şi a datoriei publice.

La finalul anului, leul ar putea ajunge la un curs de 4,62 de lei pentru un eu­ro, ceea ce ar echivala cu o de­va­lo­ri­za­re de 2,26%. O devalorizare su­fi­ci­entă cât să şteargă toată diferenţa de bani care ar fi rămas din exerciţiul fals și nereușit de majorare a salariilor cu 25%. Odată cu devalorizarea leu­lui, cresc însă şi toate preţurile pro­du­selor din import, alt puseu infla­ţio­nist.

Spre finalul anului, agenţiile de eva­luare financiară ar putea dinamita ra­tingul României, lansând deja aver­tis­mente în acest sens. Creşterea econo­mică rapidă nu le-a impresionat, iar agenţia Fitch semnala „riscul su­praîncălzirii economice, în contextul în care salariile depăşesc ritmul creş­terii productivităţii“, observaţie lansată deja de analiştii români, dar ignorată de guvernanţi. Criza răco­reşte o economie supraîncălzită, arată istoria.

La începutul lunii octombrie, guver­nan­ţii trebuie să prezinte Comisiei Eu­ropene măsurile de compensare a derapajelor bugetului de stat. Dacă nu vor fi convingători, Bruxellesul ar putea penaliza România, prin im­pu­ne­rea procedurii de deficit excesiv. Exem­plul Ungariei, care a trecut prin procedură, ar trebui să ne îngrijoreze: Comisia a suspendat, după penalizare, 29% din Fondurile de coeziune. Un­garia a ieşit din procedură prin mă­suri ale economiei „iliberale“: a im­pus băncilor taxe suplimentare, a pus taxe noi pe telefonie şi a introdus aşa-numita „taxă Robin Hood“ pe ve­niturile companiilor energetice. Ca­bi­netul Orbán a îngheţat însă pentru trei ani angajările în sistemul de stat, a amânat creşterile salariale promise profesorilor şi a taxat retragerile de bani de la ATM-uri. Modelul există, ca şi capcanele lui. Ne putem deci aş­tepta atât la îngheţarea fondurilor eu­ropene, cât şi la un contraatac dis­perat al guvernanţilor prin măriri de taxe, amânări de creşteri salariale şi, de ce nu, chiar concedieri în sistemul public.

Dar cel mai periculos efect al poli­ti­cilor haosului şi improvizaţiei este de­profesionalizarea conducerilor compa­niilor statului şi gheara lungă a po­li­ticienilor vârâtă în afacerile compa­nii­lor publice. După ce au impus trans­ferul a 90% din dividendele com­pa­niilor statului către buget, tăind astfel posibilitatea unor investiţii, poli­ti­cie­nii se pregătesc pentru un asalt de­ci­siv asupra acestora. Ministerul Fi­nan­ţelor a publicat proiectul constituirii Fondului Suveran de Dezvoltare şi Investiţii (FSDI), o structură care va gestiona cele mai profitabile companii unde statul are acţiuni. Poate că, în­tr-un final, fondul care se va crea, es­timat la 10 miliarde de euro, mai mult decât dublu faţă de Fondul Pro­prietatea, ar putea fi o soluţie pentru finanţări inteligente ale afacerilor sta­tu­lui. Din păcate, însă, conducerea aces­tora va fi impusă de guvern, existând riscul satisfacerii clientelei po­litice. Eşecul adoptării ma­nage­mentului privat în companiile statului este un exemplu negativ, care în­gri­jorează, deoarece aceste consilii de su­praveghere vor putea schimba ce vor, pe cine vor, cu cine vor ei în con­du­cerea celor 27 de companii. Vom pu­tea asista la impunerea unor neştiu­tori neprofesionişti care vor decide parteneriate şi afaceri. Modelul există şi aici, livrat de impunerea unor membri ai boardurilor Hidroelectrica sau Nuclearelectrica, aspru criticaţi de conducerea Fondului Proprietatea. Dacă nu se vor impune criterii pro­fe­sioniste de selecţie, ne putem aştepta deci la împlinirea obiectivelor ascunse ale programului Vâlcov: linişte şi pa­ce socială, îmblânzirea justiţiei şi bani pen­tru clientelă. //

Premierul Mihai Tudose

Consecințele iresponsabilității

România a fost singura ţară din regiune care nu a fructificat creşterea economică în încasări mai mari la bugetul statului.

O creştere economică spectaculos de ste­rilă, incapabilă să furnizeze bani pen­tru economie, un deficit bugetar ame­nin­ţător, un dezechilibru al contului curent, care arată că zboară valuta din ţară pe im­porturi, resuscitarea inflaţiei şi de­va­lo­ri­zarea leului. Acestea sunt, în esenţă, efec­tele unei guvernări haotice, care a căzut în capcana unui program aberant de guvernare.

Imaginându-şi că majorând salariile cresc banii livraţi bugetului, atât prin canalul taxelor pe venit şi pe consum, cât şi pe cel al contribuţiilor sociale, liderii PSD au aruncat economia în haos, pregătind o cădere liberă în următorii ani şi o even­tuală prăbuşire, în cazul unei crize glo­bale, profeţită oarecum timid de unii ana­lişti.

În buzunare, majorarea salariilor se sim­te relativ puţin, asta deoarece preţurile au crescut, tarifele la energie electrică au urcat cu 8,6% în iunie şi se vor mai mări în octombrie cu 5%, iar gazele se vor scumpi şi ele, în octombrie, cu circa 6-7%. Reintroducerea supraaccizei pe carburanţi va duce şi ea la scumpiri în lanţ. Vom avea deci inflaţie în acest an, cu dublul său efect: şterge din valoarea banilor şi majorează dobânzile la credite.

Importurile mai mari au creat un deficit riscant al contului curent al ţării, care descrie diferenţa dintre valuta care intră în ţară şi cea care iese din ea. Nu doar importurile au contribuit la deze­ch­i­li­brarea contului de valută al ţării, ci şi in­vestiţiile străine fragile, realitate care pe­nalizează incertitudinea creată în mediul de afaceri de guvernarea haotică şi im­previzibilă.

Ca atare, leul s-a devalorizat constant. Leul se mişcă în apropierea nivelului de 4,6 de lei pentru un euro, o sfidare la adre­sa marilor gânditori economici ai PSD & ALDE, care au construit bugetul de stat în 2017 cu un curs mediu de 4,4 de lei pentru un euro.

Dar marea provocare este deficitul bu­ge­tar, cel care încurcă agenda de creşteri de salarii şi de pensii a guvernanţilor. Bu­getul de stat a fost erodat nu doar de scă­deri de taxe, ci şi de amploarea fe­nomenului evaziunii fiscale, mai ales la ca­pitolul taxelor de consum. Încercarea de a petici bugetul prin introducerea plă­ţii defalcate de TVA, adică prin captu­ra­rea banilor direct în Trezoreria statului, a fost aspru crticată de comunitatea de afa­ceri din România şi efectul său ar pu­tea fi dezastruos asupra economiei. Nici în acest caz nu există studii de impact, es­timări, dezbateri cu reprezentanţii oa­me­nilor de afaceri, ci doar impresii ale unor miniștri despre necesitatea gestului.

Dar dezechilibrul major al bugetului a fost produs de factura de salarii a sta­tu­lui, care a consumat 27% din bugetul său. Dacă adăugăm şi avântul chel­tu­ie­li­lor cu bunurile şi serviciile, ajungem ca 42% din banii bugetului de stat să se du­că pe plata activităţii funcţionăreşti din România, sumă nejustificată de perfor­manţe remarcabile sau de servicii pu­blice de bună calitate.

Datoria publică se inflamează şi ea, de­oarece statul trebuie să-şi finanţeze chel­tuielile, care au crescut cu peste 11 mi­li­arde de lei faţă anul trecut şi au ajuns la 38,11% din PIB, în ciuda faptului că anul trecut statul român a avut sume mai mari de plată la datoria externă decât în acest an, potrivit datelor oficiale ale Mi­nisterului Finanţelor. Viteza cu care creş­te datoria publică îngrijorează, deoarece cheltuielile cu salarii şi pensii sunt o cons­tantă în creştere, iar veniturile scad, deocamdată. România a fost, de altfel, singura ţară din regiune care nu a fruc­ti­ficat creşterea economică în încasări mai mari la bugetul statului, ci, dim­po­tri­vă, a sfidat şi la acest capitol logica eco­nomică.