Vrem să scăpăm de PSD? Dar de statul asistențial?

Norii negri ai începutului de toamnă nu aduc cu adevărat ceva nou, dar nici nimic bun. Spec­ta­co­lul continuă să fie cel al incredibilei in­com­pe­tențe guvernamentale, al mediocrității opoziției, al co­rupției dezvăluite, al corupției tolerate, al re­țe­le­lor militarizate, al prostiei instituționalizate, al televiziunilor teleghidate, al succesiunii de „scan­daluri“, de diversiuni etc., etc. Banalitatea ob­sce­ni­tății publice.

Putem găsi și vinovați. Cuplul Dragnea-Tudose se înscrie singur pe o astfel de listă. Dar ieri în frun­tea listei se afla Grindeanu, înaintea lui - Ponta sau Oprea. Faptul că aceștia au dispărut, dar ta­bloul s-a agravat ne sugerează că personalizarea res­ponsabilităților e o cale facilă și duce la răs­pun­suri cel puțin incomplete.

Se va spune atunci că răul vine de la PSD, chiar da­că nu numai de acolo. PSD a tranzitat după 2004 de la cvasi-partidul-stat la partidul-captiv ba­ronilor locali. Și asta i-a provocat un plus de in­competență și de sentiment de iresponsabilitate. Dar PSD e în primul rând cel mai votat partid de după căderea comunismului. A fost de la început acea emanație a partidului-stat comunist care a fost acceptată de societatea românească. Și în timp ce alte partide-alternativă au dispărut, PSD și-a păstrat o bază socială destul de importantă în­cât să poată guverna, în ciuda corupției endemice și a scăderii accelerate a calității leadership-ului său.

Să fie atunci „de vină“ acea parte a societății care are impresia că PSD îi servește interesele? Poate că luam în considerare această ipoteză, dacă nu am vedea că „România pesedistă“ este minoritară social, chiar dacă poate produce, ca anul trecut, majorități electorale. PSD domină viața politică pentru că majoritatea anti-PSD nu și-a produs un vehicul politic mai performant. Sau mai multe.

Dar care era mecanismul prin care această mare parte a societății se putea „elibera“? Răspunsul e unul la fel de vechi ca democrația: prin ca­pa­ci­tatea unor elite de a mobiliza resursele materiale, instituționale și simbolice prin care să creeze o ma­să critică și să producă schimbări ireversibile.

În trecut, Convenția Democratică și Alianța D.A. au părut că încearcă așa ceva, dar după reușita elec­torală inițială s-au autodizolvat. Astfel au de­ve­nit pentru mulți adevărate contraexemple. To­tuși, această formulă rămâne și azi singura va­ri­antă prin care PSD poate fi concurat cu succes.

Adevărul e că azi atât partidele de opoziție, cât și pre­ședintele par că joacă numai cărți personale, fără a avea dorința de a veni cu o al­ter­nativă credibilă. Totuși, de dragul exer­ci­țiului, să observăm aici că marea capcană a zonei anti-PSD a fost și rămâne iluzia că simpla înlăturare a vechii gărzi poate pro­duce o guvernare mai eficientă. Că ins­ti­tuțiile statului pot fi schimbate numai prin schimbarea oamenilor. Și că aceste ins­tituții pot rezolva problemele societății românești. În consecință, pentru a pro­duce această schimbare e legitimă inclusiv utilizarea unei întregi game de populisme, chiar dacă nu pe același ton ca PSD.

Pe fond, opoziția la PSD a fost aproape tot­deauna dominată de iluziile etatiste și a promovat diverse forme de populism, de la cel social la cel fiscal, trecând prin ilu­zia că anticorupția poate rezolva nu nu­mai efectele corupției, ci și cauzele aces­teia. Zona politică anti-PSD a fost pro­oc­ci­dentală, dar nu a reușit niciodată să pro­moveze în mod sistematic și pedagogic o viziune clară despre necesitatea depășirii statului asistențialist.

Singurele excepții de înfruntare a po­pu­lismului prin politici de austeritate au fost acelea când criza sistemică era imi­nentă: 2007-2009 și 2010-2012. De altfel, e sem­ni­ficativ faptul că atât PSD, cât și PNL au fă­cut parte din aceeași alianță, USL, năs­cută ca reacție la politicile de austeritate. E deci logică dominația la nivelul discur­sului public a unor abordări contrare ra­ționalității economice. Din toate zonele po­litice și chiar la nivel academic auzim că diversele creșteri de salarii ale buge­tarilor sunt justificate, protecționismul e legitim, deschiderea economiei românești ar fi fost prea generoasă, capitalul străin trebuie taxat mai mult etc. În plus, am avea nevoie de un „proiect de țară“, ilu­zie supremă a etatismului provincial.

Culmea e că aceeași opinie publică vrea scă­derea corupției, dar nu face o legătură directă între mărimea statului și mărimea corupției. Prea mulți abonați la bugetul statului domină piața media, prea mulți beneficiari de rente și bugetari militarizați sau nu sunt „lideri de opinie“. Resursele bugetare de stat, inclusiv cele provenite din fonduri europene, întrețin o elită mai atașată mărimii bugetului decât anti­pe­se­dismului sau prooccidentalismului. Ade­vă­rații „vinovați“ pe care îi căutam mai sus sunt cei care întrețin iluziile etatiste, ilu­zia unei democrații fără libertate eco­no­mică, iluzia unui capitalism cu epoleți, ilu­zia că statul românesc actual poate scăpa de criză fără o urgentă cură de slăbire. Ca și în 2007 sau 2010, măsurile rapide pen­tru evitarea unei crize sistemice probabil că până la urmă vor fi luate. Dar ele nu vor fi suficiente pentru a ieși din iluzia etatistă în care suntem încremeniți de dinainte de 1989. Iar de PSD așa cum e el azi, corupt și sfidător cu majoritatea care nu-l dorește, nu vom scăpa pentru că pu­te­rea PSD e consubstanțială cu su­pra­vie­țuirea statului asistențial.