De același autor
Ce să faci cu câteva mii de bărbaţi violenţi, care au dat în cap cu bâta - la propriu - unor studenţi, unor profesori? Ce să faci cu 9.000 de mineri instigaţi la ură care calcă în picioare nişte oameni nevinovaţi? Faci, faţă de aceştia, un „gest umanitar”. Răsplăteşti barbaria lor cu o masă caldă şi nişte haine curate. Un „umil” semn de recunoştinţă pentru vieţile luate, pentru brutalitatea de care au dat dovadă. Câte mii de români or fi avut, la aproape 30 de ani de la evenimente, o strângere de inimă atunci când au auzit declaraţia fostului premier? Câţi dintre cei care au luat atunci bătaie şi-au reţinut acum lacrimile, şi-au înăbuşit revolta, indignarea faţă de imensa ipocrizie a declaraţiei lui Roman, care a dublat ticăloșia gestului iniţial: violenţele au fost anticipate, minerii au fost chemaţi şi provocaţi tocmai pentru a interveni împotriva protestatarilor, a populaţiei civile. Răsplata a venit, deci, natural.
Declaraţia lui Petre Roman aduce însă aminte de un aspect definitoriu pentru clasa politică românească, anume că aceasta are întotdeauna tendinţa de a face, pentru propria sa salvare, a găştilor, a intereselor şi partidelor, o serie de gesturi aşa-zis umanitare. În fapt, nişte nedreptăţi scandaloase, nişte golănii instituţionalizate, nişte decizii aberante.
Căci cum altfel am putea considera propunerea de acum câţiva ani a Ecaterinei Andronescu, fost ministru al Educaţiei, în opinia căreia nu era nicio problemă ca absolvenţii de liceu fără examen de Bacalaureat promovat să intre, şi ei, la facultate? Cum altfel decât ca un gest „umanitar”? Să încurajăm, deci, integrarea câtorva mii de analfabeţi funcţional în sistemul de învăţământ superior! La ce bun, la ce folos promovarea examenului de maturitate când, în România, „sistemul” urmăreşte făţiş câştigarea câtorva mii de voturi cu preţul sacrificiului mai multor generaţii de studenţi?
În aceeaşi ordine de idei, fostul Executiv condus, ca şi actualul - chiar dacă neoficial - de Liviu Dragnea a vrut să salveze o găşculiţă de politicieni şi, prin ricoşeu, câteva sute sau poate chiar mii de români cu dosare penale sau pe cale de a fi condamnaţi atunci când, probabil tot ca un gest umanitar, a decis să dea celebra Ordonanţă 13. Acea ordonanţă care a scos aproape un milion de români în stradă, acea ordonanţă care ne-a adus pe prima pagină a presei internaţionale şi care a dat emoţii cancelariilor din Uniunea Europeană. A fost, cum spuneam, un gest umanitar faţă de acea mână de politicieni penali, disperaţi la gândul că-şi vor pierde funcţiile, privilegiile, pârghiile.
Gestul „umanitar” legitimează clasa politică din România. O face nu de azi, de ieri, ci, iată, încă din 1990. În sistem organizat, cu reguli, funcţii, atribuţii. Ca un cartel. Apropo de gesturi măreţe, cum am putea numi decizia Partidului Naţional Liberal de a trimite în Parlament un fost premier care a participat la mineriada din 1990? Gest umanitar, nu-i aşa?
