Huliganismul, ca mod de acțiune

În 1992, în prima mea misiune de reporter BBC la București, am asistat uluită, în Parlamentul României, la o scenă violentă, în care un de­pu­tat PDSR, Viorel Munteanu, dacă memoria nu mă înșală, s-a năpustit asu­pra unui parlamentar al opoziției care critica Guvernul Văcăroiu. A fost primul meu contact cu violența de partid; nu și cu violența politică, evi­dent, căci trăisem de­mon­stra­țiile din 28-29 ianuarie, bes­tia­litatea mineriadei din iunie 1990 și crimele asociate cu mi­neriada din septembrie 1991 și nu uitasem dezlănțuirea de violență din 19 martie, de la Târgu Mureș, or­chestrată de forțele oculte care preluaseră de fapt puterea.

De altfel, violența a făcut parte tot timpul din ar­senalul puterii postdecembriste. M-am re­în­tâl­nit cu ea în 2004, în seara dezbaterii finale dintre Traian Băsescu și Adrian Năstase, când m-am trezit față în față cu cohortele de sus­ținători ai lui Adrian Năstase, cu ochi injectați și fețe încordate, revărsați pe strada mea din autocarele cu care veniseră din județele li­mi­trofe. Era limpede că PSD nu avea să renunțe niciodată la violență, doar să-i modifice for­mele de manifestare.

Așa s-a și întâmplat: puterea a trecut la izo­la­rea unor grupuri-țintă, în primul rând ziariștii. Când nu erau bătuți de baronii PDSR/PSD din provincie (vă amintiți de Ino Ardelean?), erau lin­șați public și îndepărtați din presă. Amin­tesc apoi mar­şul din 2012 al co­lonelului (r) Dogaru și al al „re­vo­lu­țio­na­ri­lor“ iliescieni con­duși de pe­nalul Dorin Lazăr Ma­ior în cur­tea TVR, îm­po­tri­va ziariștilor incomozi, pentru a de­mon­stra că acest filon a fost cul­tivat și pe vremea lui Victor Ponta, cel care, de alt­fel, pe când era premier, și l-a pus purtător de cuvânt pe Mirel Palada, pro­ta­gonistul re­centului episod violent de la B1 TV. Atât de violent a fost însă atunci discursul lui Pa­lada împotriva ziariștilor independenți, în­cât însuși premierul, altfel lider al tinerei ge­nerații de grobieni din politica românească, a trebuit să-l demită. I-a găsit însă loc în ex­crescența fascistoidă numită PRU, finanțată de Se­bas­ti­an Ghiță, pentru care Victot Ponta, care as­tăzi pozează în politician principial, a făcut cam­panie în 2016. Ca un șef de gașcă de du­pă blocuri, liderul PRU, Bogdan Diaconu, l-a eroizat pe bătăuș: „Bravo, Mirel Palada! Aşa merită toţi trădătorii de la USR care au ales să apere interesele lui Soroş şi ale străi­nilor împotriva intereselor românilor!“.

Incidentul bătăii de la B1 TV - post la care Palada era invitat frecvent, ca și alți dubioși ai scenei publice românești - este un in­di­ca­tor de calitate pentru viața publică de la noi. Nu numai că Palada a primit un număr mare de mesaje de susținere pe Facebook, dar tele­viziunile, inclusiv B1, au evitat o discuție se­ri­oasă despre filiera violentă din politica ro­mâ­nească, limitându-se la invocarea unor epi­soa­de mediatice irelevante, într-o tentativă voalată de bagatelizare a incidentului și de re­lativizarea a responsabilității. Mihai Goțiu a fost blamat pentru că l-a insultat pe Palada, dar numai cine nu a moderat o emisiune cu pe­sediști nu înțelege cât de exasperantă și destructivă este tactica lor de a-și întrerupe programatic interlocutorii, zădărnicind orice discuție civilizată și argumentată. Totodată, ci­ne nu s-a dovedit răuvoitor a fost ipocrit, ca Federația de Aikido, care l-a primit pe Pa­la­da la antrenament și la un seminar, la Cluj, exact după ce președintele federației îl de­clarase „o rușine“. Și cine a vrut să-și as­cun­dă asocierea de fond cu violența a tăcut - cum au făcut liderii PSD.

Culmea abjecției a fost atinsă de Antena 3, care a redifuzat filmulețul trucat prezentat în campania din 2009, din care ar fi trebuit să reiasă că Traian Băsescu a lovit un copil. Nici Realitatea TV nu a făcut excepție, sugerând că susținerea unor cauze corecte la acest post este de fapt conjuncturală. Sigur, Traian Băsescu este și el responsabil de degradarea discursului public, dar, nici ca primar, nici ca președinte, nici ca lider de partid nu a cul­tivat violența și nu s-a ridicat niciodată la ni­ve­lul idolului PSD Corneliu Vadim Tudor. În pri­vința violenței, racilele trebuie deci căutate la PSD, ca interfață politică a forțelor asociate cu regimul Ceaușescu, care controlează din um­bră România; partid care a avut grijă, îm­preu­nă cu aliații săi, să blocheze orice ten­ta­tivă de lustrație sau de proces al comu­nis­mului și să se asigure că personaje sinistre ca Ni­col­schi și Alexandru Drăghici au murit de bă­trâ­nețe, iar familiile altor abjecți, precum Din­că și Postelnicu, au prosperat la un nivel inac­ce­si­bil românilor cinstiți, muncitori și edu­cați.

Chiar dacă, treptat, corifeii huliganismului ca acțiune politică - fizică sau verbală - s-au mai potolit, iar ziariștii care îi aplaudau pe mi­neri, de pildă, au ajuns comentatori res­pec­tați, cu emisiune săptămânală la posturi TV cu ștaif, violența a supraviețuit latent în pei­sajul nostru public; huliganii din politică și-au spălat mâinile de sânge, dar și-au asculțit col­ții, pe care îi putem ghici sub mustața lui Li­viu Dragnea. Dacă primesc ordin, colonelul Do­garu și „revoluționarii“ pot ieși oricând din nou în stradă.

Aparent minor, episodul Palada ne amintește to­tuși, prin ramificațiile sale și prin reacțiile pe care le-a suscitat, că, în 28 de ani, pu­terea a reușit să diversifice formele de huli­ga­nism ca acțiune politică, să-i impună pe hu­li­gani ca personaje frecventabile în spațiul pu­blic și să anihileze dezbaterea civilizată. Că toate acestea ne duc către un comportament de tip fascist nu vrea nimeni să spună. Și ce șanse ar avea cineva s-o facă, în actualul con­text? Poate doar să primească un pumn în nas.