De același autor
De aproape 28 de ani politica noastră se află în „tranziție“, ceea ce-i face atât pe actorii politici, cât și pe spectatorii-votanți să se simtă eliberați de multe din constrângerile firești într-o perioadă „normală“. Primii, prin deciziile lor și prin comportament, ultimii, prin grila de lectură a realității, contribuie deopotrivă la o stare care se vrea excepțională, provizorie, de tranziție. Observația multora care spun că tranziția nu poate dura o perioadă atât de lungă se lovește de sentimentul acut că totuși suntem în tranziție, deși am cam uitat de ce și spre ce. Iar acest sentiment nu e numai o caracteristică a subiectivității noastre individuale și colective, ci și un element producător de realitate și de anormalitate.
E însă adevărat faptul că nu ar trebui să vorbim despre cei 28 de ani ca despre o singură tranziție. Vorbim despre mai multe cicluri, care sunt tot atâtea tranziții înainte și înapoi, în sus și în jos, spre Vest și spre Est etc. Să le luăm pe rând. Mai întâi, Revoluția din 1989 a fost imediat urmată în 1990 de o parțială „restaurație“ (în sens „criptocomunist“, cum o definea Corneliu Coposu). Astfel, cultura politică postcomunistă s-a născut din această paradigmă dihotomică Revoluție-Restaurație și a tins să trăiască diversele schimbări din această perspectivă.
După șapte ani a fost promisă o „nouă revoluție“ în noiembrie 1996. Tranziția și-a schimbat atunci o parte din substanță, ne-a dus mai aproape de normalitate, și totuși foarte departe de ea. Destul de departe încât să fie posibilă o nouă restaurație iliesciană, care a produs regimul corupției integrale al lui Năstase. Excesele acestuia, poate mai mult decât natura însăși a noului regim, au provocat o nouă revoluție, cea portocalie din 2004.
Și aceasta a treia revoluție a sfârșit prin a dezamăgi grav, ceea ce a dus la o nouă restaurație începută în 2012. O restaurație care a semănat cu cea din 1990 pentru că a început revoluționar în Piața Universității cu cei care doreau căderea „regimului Băsescu-Boc“. Apoi revolta a fost confiscată și transformată de USL în restaurație. De altfel, USL-ul la putere a supraviețuit cam cât FSN-ul și, tot ca acesta, a sfârșit prin a se rupe într-o aripă pro-restaurație și una pro-schimbare. Astfel, ciclul simbolic revoluție-restaurație putea continua.
Prezidențialele din 2014, ca și demonstrațiile din toamna lui 2015, dar mai ales cele din iarna lui 2017 au apărut ca forme de rezistență împotriva restaurației, dar și ca forme de reaprindere a flăcării revoluționare. Ca și cum revoluția neterminată din 1989 își cere drepturile. Ca și cum fiecare generație trebuie să-și consume idealul cvasi-revoluționar și să (re)trăiască salvaționisme, deziluzii inevitabile și confiscări. Grila de lectură a realității e, pe fond, similară, dar neîncrederea în trecut este atât de mare, încât există o incapacitate colectivă de a învăța din greșelile acestui trecut.
În același timp, cel care provoacă revolta e profund inerțial. PSD-ul de azi, prin discurs și comportament, prin inițiative legislative, comisii de anchetă, politici economice și sociale, personalități promovate etc., vrea să dea imaginea unei puteri fără contra-putere, indiferentă la constrângerile interne și externe, în încercarea de a-și duce până la capăt proiectul restaurației noului-vechi partid-stat. Acesta, speră mulți, le va rezolva problemele individuale și de grup, le va permite revenirea la o „normalitate“ pe care și-o pot defini singuri.
Putem trage semnale de alarmă pentru a spune că această restaurație e pe punctul de a se realiza, putem să-i tragem de mânecă pe cei care teoretic, din opoziția parlamentară sau din diverse funcții statale, ar putea să se opună acestui demers. Dincolo de (in)acțiunea acestora, devine inevitabilă o reacție a acelei părți din societate care se aștepta la o cu totul altă evoluție a României după fenomenul manifestațiilor din ianuarie-februarie. Mijloacele instituționale și strada pot eventual opri ofensiva actualei puteri, dar capcana ar fi să credem că asta e suficient.
Capcana de ieri și de azi este să credem că elanul civico-revoluționar poate înlocui politica instituționalizată și jocul democrației reprezentative, oricât de mimat ar fi acesta. Ciclul restaurație-revoluție e un alibi pentru ca toți actorii politici să nu joace acest joc, să găsească felurite justificări pentru a considera că regulile lui sunt valabile numai într-o stare de normalitate de care suntem departe. Încet-încet, toate partidele s-au golit de minima substanță pe care o mai aveau, au rămas fără doctrină, fără identitate colectivă, fără laboratoare de politici, fără selecție de „cadre“, dar cu o cumplită antiselecție. Permanenta stare de excepție a sfârșit prin a cvasidesființa atât partidele, cât și ideea de „a face politică“. Această idee a devenit fie ridicolă, fie asimilată cu aceea de a face bani sau a căuta protecție.
Autodesființarea partidelor în dimensiunea lor politică a dus la transformarea lor în niște carcase conduse de un fals leadership, provenit adesea de la periferia societății. Așa-zisa „politizare“ a statului nu e decât o infestare a aparatului public cu vectori ai unor interese private. Partidele se mulțumesc cu extragerea de rente, în schimb lasă structurile statale tehnocrate și mai mult sau mai puțin militarizate să imagineze politici, de multe ori chiar să le și pună în aplicare.
Moartea politicii se concretizează și în incapacitatea formațiunilor politice de a mai mobiliza cetățenii pentru ca aceștia să vină să-i voteze. O țară în care participarea la alegerile parlamentare este de puțin sub 40%, pentru ca peste câteva săptămâni de la aceste alegeri să aibă piețele marilor orașe inundate de sute de mii de oameni, dintre care mulți nu votaseră, e o țară aflată la limita de alertă a legitimității întregului sistem politic.
Acestei morți a politicii i se datorează și sentimentul sisific că o luăm de fiecare dată de la zero. Ieșirea din ciclul revoluție-restaurație se poate deci face numai prin revenirea la încercarea de a construi o normalitate plecând nu de la mijloace excepționale, ci de la unele banale. Politica poate reînvia numai dacă se găsesc oameni care chiar vor să facă politică, au convingeri, dar știu să se alieze cu cei care au resurse și experiență, vor să reprezinte nu o Românie virtuală, ci români reali, cu interese specifice, înțeleg că întâi trebuie să ai un produs și abia apoi îi gestionezi „imaginea“.
Are societatea românească resursele necesare „reinventării politicului“? Numai timpul va putea da acest răspuns, dar, intuitiv vorbind, e probabil că aceste resurse există, dar ele sunt prost gestionate. Cu un patronat al mass-media ca cel din România e dificil ca pe piața politică cererea să se întâlnească în mod natural cu oferta. Iar confuzia organizată și bruiajul permanent pot fi numai episodic scurtcircuitate prin rețelele sociale. Din acest punct de vedere, renașterea politicului e posibilă numai în paralel cu reprofesionalizarea mass-media.
Reflexul restauraționist de azi poate fi stăvilit de un nou moment mai mult sau mai puțin „revoluționar“, dar acesta va prelungi ciclul dezamăgirilor. Deocamdată, în spectrul politic și public actual nu există acea luciditate posttraumatică care te face să înveți din greșeli. Dar poate că ne înșelăm și, spre exemplu, opoziția anti-PSD, umilită de adversar și de electorat acum un an, va înțelege că trebuie să facă și politică. Adică să se reconstruiască din interior, să se definească, să iasă din autismul instituționalizat și să-și caute milioanele de alegători potențiali. Dar și să înțeleagă că trebuie să se pună la aceeași masă, să lase orgoliile și să se federeze într-un vehicul politic care să poată câștiga alegerile prezidențiale și parlamentare, dar mai ales care să pregătească temeinic o guvernare post-PSD.