Homo untoldus (II)

Omul e o ființă versatilă. Pe acest fond, de­ci­ziile politicii (culturale) pot căpăta un rol semnificativ în ecuațiile conștiinței. De pildă, se pot înmulți arghirofilii – într-o lu­me în care capitalismul a făcut de mult o virtute din ce­ea ce tradiția noastră fi­lo­calică identifică drept unul dintre cele opt duhuri ale ră­u­tății, nu­an­țele sunt de­cisive. Mai ales la Cluj, un­de gustul câș­ti­gului facil, dar consistent, a avut deja o epocă de glo­rie: Caritas-ul anilor ’90. Nici nu am bă­nui câți clu­jeni onorabili de azi și-au început im­petuos carierele pa­tri­mo­niale intrând în jo­cul lui Ioan Stoica. Nu în­tâmplător orașul dispu­ne acum de cea mai dezlănțuită piață imo­biliară din ța­ră, deși construcțiile publice nu sunt ca­pa­bile să-l pună pe hartă. Să luăm cazul fran­cez al noilor muzee în ora­șe de pro­vin­cie. Centre Pompidou din Metz – o lo­ca­li­ta­te mai mică și mai puțin populată decât Clujul –, proiectat de japonezul Shigeru Ban, după patru ani de la inaugurare (în 2010) avusese deja două milioane de vi­zi­tatori. La Orléans, Rennes, Marsilia, Dun­kerque și Besançon, Frac – fondurile re­gio­nale de artă contemporană – și-au des­chis câte un nou muzeu, urmate în cu­rând de cel de la Bordeaux. E de la sine în­țeles că arhitectura acestora e una pe mă­su­ră. La Lens s-a deschis la sfârșitul lui 2012 o filială a Muzeului Louvre, cu aproa­pe un milion de vizitatori în doar pri­mul an. În fond, exemplul orașului basc Bil­bao, relansat economic după des­chiderea unui muzeu al Fundației Guggen­heim – opera memorabilă a lui Frank Gehry – în 1997, e o lecție la care au fost atenți și alții. Nu clujenii, atât de mul­țumiți cu te­zau­rul privat în detrimentul celui public.

Cui îi datorăm acest deficit de artisticitate într-un oraș care e tentat de seducții fa­cile în locul celor durabile? De la Funar ne-au rămas o serie de statui și mo­nu­mente, dar ar fi ridicol să ne lăudăm cu ele – ar trebui, în schimb, să învățăm o dată ce perdant a devenit, chiar și estetic, naționalismul. Gropile fostului primar s-au astupat, băncuțele tricolore au revenit la culori mai firești, dar politica culturală locală nu a făcut saltul așteptat. Nici nu-i de mirare, dacă un simpatizant al Noii Drep­te și al Partidului România Unită, fost șef de cabinet al lui Funar, fost can­didat al lui Becali, tocmai a fost promovat mai-marele culturii în primăria clujeană. E drept că actualul primar încearcă să îm­pace și capra, și varza: pe de o parte, opor­tunele Zile maghiare, pe de alta, ter­gi­ver­sarea penibilă a inscripționării bi­lingve ori brusca răzgândire în cazul re­denumirii străzii „Radu Gyr“ – să nu credem că ast­fel de decizii nu tulbură apele. O jurnalistă locală, de pildă, l-a prezentat cu această ocazie pe bardul le­gionar al temnițelor în antiteză cu Jenő Szer­vátiusz, alternativa to­ponimică, un sculptor local în grațiile fostului regim; unul ar fi suferit eroic pentru an­ti­co­mu­nismul său, în timp ce celălalt ar fi pro­fitat de beneficiile statului terorist. Ast­fel de confuzii nu fac deloc bine unui oraș și așa restant la o con­fruntare lucidă cu tre­cutul. Oricum, îna­inte de a nădăjdui la statutul de Capitală europeană a culturii, Clujul are nevoie de ceva mai mult spirit vizionar.

2. Grădini și bâlciuri

Un străin care s-a plimbat prin parcul cen­tral al Clujului la circa o lună de la Untold putea bănui că au avut loc în zonă mai multe crime. Diverse porțiuni erau cir­cumscrise de benzi sub­țiri bicolore, precum ve­dem în filme că fac po­li­țiștii când vor să protejeze de intruși locul unde s-a găsit un cadavru. Era vor­ba, de fapt, de o măsură des­tinată semănăturilor re­paratorii, dar un viol co­lec­tiv chiar avusese loc. Asu­pra parcului, invadat brusc, fără milă, rapid ros ca de o molimă – între timp, o furtună a făcut prăpăd și printre copaci, poate mai vul­nerabili și printr-o îngrijire îndoielnică –, cu precădere acolo unde tronaseră insta­lațiile comerciale, una dintre mizele marii afaceri. Cum spuneam, parcul e doar o victimă colaterală ca nouă anexă (de fac­to) a stadionului. Dar Untold a fost doar momentul cel mai spectaculos al noii po­litici „culturale“, care transformă periodic de câțiva ani zone ale orașului într-un fel de parcuri de distracții. Este vechea tra­di­ție a bâlciului – o plăcere umană cu totul le­gitimă, orice ar spune snobii. O com­bi­na­ție de degustări, jocuri și exhibiții, într-o reconfortantă toleranță generală. Pro­ble­ma este confuzia dintre un parc de dis­trac­ții și o grădină publică. Clujul stă oricum foarte prost cu acest din urmă refugiu, pe care orice turist și-l dorește, oriunde, du­pă câteva ore de flanat. Ceea ce lipsește prin­tre birocrații locali e conștiința vir­tu­ților imprescriptibile ale unei grădini pu­blice. În primul rând, se ignoră impe­ni­tent venerabila tradiție a designului de gră­dini – un alt handicap turistic serios. Să luăm doar exemplul unor orașe înfră­țite cu Clujul, pe care administrația locală sigur le cunoaște mai bine. Putem bănui că funcționarii săi s-au plimbat prin Gră­dina Ducală din Parma, prin vechile gră­dini de lângă Viterbo – Bomarzo, Vila Lan­te, Palatul Farnese ori Castelul Ruspoli –, prin Grădina Darcy din Dijon, prin Parcul Procé din Nantes, prin Parcul Rinului din Köln, prin Grădina celor două Turnuri din Namur, prin Parcul Maksimir din Zagreb, prin Grădina Chinezească din Suwon ori prin Parcul Ibirapuera din São Paulo. Ce să mai vorbim de recursul la land art, care probabil are dezavantajul că ar face mai problematice viitoarele vandalizări ale parcului. Cel puțin așa ne-am aștepta, dată fiind promptitudinea cu care, în epo­ca Ordonanței 13, s-a intervenit împotriva unor graffiti cu politicieni între bare pe mo­numentul eroilor neamului. Până atunci, „reabilitarea“ parcului – cu bani eu­ropeni – de acum câțiva ani nu doar a ră­rit copacii, dar i-a pricopsit pe plim­bă­reți cu alei banale pentru ochi și chi­nui­toare pentru tălpi. Ce-o fi fost în capul proiectanților? – o întrebare similară și pentru unele zone centrale mai recent pietruite, unde probabil s-a urmărit o sen­zație de inedită tortură medievală; dacă pei­sagistica e în criză, iată că nici cu pri­ceperea tehnică nu excelăm. Secularul plop canadian – stârvul său a ajuns lângă toaletele grădinii botanice – a dispărut de lângă stadion, în schimb sunt azi bine implantate gheretele comerciale. Periodic acestea se extind, cu îndrăzneală cres­cândă, până spre capătul opus al parcului, căci ce-ar fi muzica fără bere, pop-corn ori colaci secuiești? Dacă acestora le stă bi­ne uneori în piața centrală, oricum săracă în vegetație, nu prea au ce căuta într-o grădină publică. Tentația e însă mare: da­că la o ediție precedentă organizatorii Jazz in the Park invocau o grijă infinită pentru orice milimetru de verdeață, anul acesta au propus nu doar un prolog muzical pen­tru Untold, ci și unul comercial, iar epi­logul l-au asigurat (în premieră) ma­ghiarii, grijulii cu orice piatră a orașului-comoară, dar mai selectivi cu ierburile sale. O grădină publică nu e doar un con­trapunct într-un oraș betonat și asfixiat. Nu e nici doar o oază de tihnă într-o lume epuizată de tracasare și goană. Și nici doar o resursă serioasă pentru trupurile noastre vulnerabile – pneumologii europeni toc­mai reuniți la Milano au decretat be­ne­ficiile sale pentru astmatici, de pildă. Gră­dina are o miză spirituală, iar creștini, cum suntem, ar trebui să știm bine că des­tinul umanității se mișcă pe traseul Rai-Ghetsimani-Noul Ierusalim. E chiar de mi­rare că Biserica noastră strămoșească nu apără cu dinții grădinile publice, cu pu­ter­nicele lor valențe simbolice – ce-i drept, a uitat să se ocupe și de arghirofili; dacă vrem să înțelegem mai bine de ce Or­to­do­xia îi invocă atât de des pe săraci, dar se însoțește atât de des cu bogații, merită să revedem Leviathan, implacabila para­bolă a lui Zviaghințev. Dar dezinteresul pen­tru grădini în favoarea bâlciurilor de­notă și gus­tul politicii locale pentru be­ne­ficii efe­mere în detrimentul suste­na­bi­li­tății. Co­pa­cii ne reamintesc că nu orice e fructul unei voințe grăbite și nici ine­vi­tabil des­tinat mațelor vorace. Între timp, rolul de tihnită grădină publică a Clujului i se po­trivește mai bine cimitirului cen­tral.

3. Industriile culturale

Teoria critică a încercat să ne pună în gardă în privința narcozei consumului cul­tural de masă. Era lecția lui Marx, care iden­tificase mizele șirete ale ideologiei – acea poveste de adormit furia năpăstuiților –, aplicată epocii de glorie a Hollywoodului. Și totuși, dacă suspiciunea consecventă față de bunele intenții capitaliste e de reținut, disprețul implicit față de genurile culturale minore e de reconsiderat. Între timp, acestea s-au instalat și mai comod nu doar în inima publicului, ci și în con­știința comentatorilor. Graffiti, benzi de­se­nate, manele, romane polițiste, soap ope­ras, electronic dance music – toate po­tențează azi cultura. Democratizarea pare să fie ireversibilă, dar, dacă vechile rigide ierarhii și-au pierdut prestigiul, axiologia nu s-a evaporat. Persistă diferențe între re­sursele estetice ale fiecărui gen, iar re­la­tivizarea canonului e departe de confuzia criteriilor. Între timp, maestrul de cere­monii a continuat să fie, mai dezlănțuit ca niciodată, publicitatea. Cu alte cuvinte, con­tează cât vinzi, nu ce vinzi. Din pă­ca­te, cultura clujeană prinde pe zi ce trece gustul cantității în locul calității. Chiar și TIFF – o indiscutabilă poveste de succes – se laudă cu numărul crescând, de la an la an, al spectatorilor, locațiilor, proiecțiilor ori evenimentelor conexe. Dar dacă ju­de­căm doar după calitatea ofertei cine­ma­tografice, putem bănui că investițiile au, totuși, alte priorități decât un consecvent program estetic. E de mult trecută vremea când Leul, Ursul și Palmierul, toate de aur, soseau deodată la Cluj. Cazul Comedy – care tocmai sare ediția din acest an – e și mai elocvent: anul trecut a supraviețuit inventând oferta publicitară a filmelor din țări exotice – mult mai ieftine, dar greu de prețuit. Într-o lume dominată de so­ciologia like-urilor, popularitatea pare de­cisivă, dar aceasta nu-i un criteriu de ex­celență culturală. Oricât de versatilă, dia­lectica dintre calitate și consum nu va fi niciodată înlocuită de o simplă strategie de marketing. Partea proastă e că în spa­tele a nenumărate festivaluri, mai mici sau mai mari, prosperă mediocritatea. Și dacă am lua la bani mărunți, fără false pudori, producțiile diferitelor instituții cul­turale ale orașului am identifica, din­colo de unele remarcabile excepții, prea mul­te rateuri și destule imposturi. Cali­ta­tea are nevoie, indiscutabil, de condiții prielnice. Și de strategii instituționale cel puțin inspirate. Un spectacol de teatru, de pildă, pentru a conta, dincolo de aplauzele amăgitoare de la premieră, are nevoie nu doar de actori spumoși, ci și de un text cu miză și de un regizor cu viziune – ceea ce depinde de opțiunile directorului, care stabilește repertoriul și colaborările. A fost cazul fericit al Teatrului Maghiar – cu bani și ungurești, ce-i drept –, care nu a gândit doar de pe azi pe mâine, ci pro­gramatic (să sperăm că va reuși să se re­ca­libreze și după inerentul sfârșit de ciclu). Dar de prea multe ori, în atâtea alte ca­zuri, cultura e doar un joc de artificii. //

Prima parte a articolului poate fi citită aici.