Mutarea taxelor sociale în cârca angajatului spulberă contractul social

Guvernanţii continuă, cu încăpăţânare dis­pe­ra­tă, să insiste în ideea de a muta povara con­tribuţiilor sociale în cârca angajatului, de fapt, în contul tuturor românilor care câştigă bani din muncă. Acest ex­pe­riment fiscal este motivat de rea­li­ta­tea brutală a cifrelor bu­ge­tu­lui. Toate gesturile po­pu­lis­te ale guvernanţilor, de la ma­jorări de salarii până la mă­riri de pensii, inclusiv ma­ne­vra menţinerii pensiilor spe­­ciale la nivel „nesimțit“, sunt ne­fi­nanţabile. Veniturile statului sunt doar 26% din PIB, mult sub media eu­ro­peană de 40%.

Intenţia de a nu mai colecta banii din con­tri­bu­ţii sociale de la firme poate fi privită ca ex­pre­sie a eşecului Fiscului de a impune dis­ci­plina fiscală în rândul companiilor, dar şi ca o metodă perversă de a smulge bani mai mulţi de la cetăţeni. De ani buni, Fiscul afi­şează tri­mestrial o listă a datornicilor faţă de bugetele statului, în care mii de firme zac sub povara datoriilor. Simplificarea procedurilor de intrare în insolvenţă şi fap­tul că majoritatea firmelor sunt companii cu răspundere limitată la nivelul capitalului a dat posibilitatea multor pa­troni să închidă o firmă cu da­torii către bugetele statului şi să deschidă o alta cu ace­eaşi activitate şi, uneori, cu ace­iaşi angajaţi. În esenţă, fe­no­menul sutelor de mii de fir­me intrate în procedură de fa­li­ment a lăsat Fiscul cu buzele umflate, banii datoraţi fiind şterşi din scripte pe vecie.

Politicienii puterii demonstrează o înţelegere atât de limitată a economiei, încât nu ne putem aştepta să priceapă filosofia din spa­tele sistemului fiscal actual. Ei nu se întreabă, de pildă, de ce toate statele dezvoltate din lume au un sistem dual de plată a con­tri­buţiilor sociale, de ce iau bani atât de la an­gajaţi, cât şi de la firme. Statele lumii folosesc banii viraţi de companie pentru politicile so­ciale ample, de susţinere a unor categorii so­ciale defavorizate. Trecerea poverii contri­bu­ţiilor sociale exclusiv în contul contribuabililor in­dividuali schimbă din temelii contractul so­cial. Cetăţenii pot respinge, de pildă, ca din banii lor să fie plătite pensiile speciale sau ca mamele din România să poată sta acasă 104 săptămâni, cu indemnizaţii plătite din fon­du­rile sociale, în vreme ce, în medie, în Europa, concediul de maternitate are 26 de săp­tă­mâni. Toate politicile sociale pot fi puse sub semnul întrebării de societate, care plăteşte direct factura cheltuielilor sociale.

Unii se lasă amăgiţi acum de promisiunile gu­vernanţilor, cum că, dacă va creşte salariul brut, atunci asta va influenţa favorabil punc­tul de pensie. Probabil, însă, pensia, ca va­loare absolută şi expresie a bunăstării, de­pinde de forţa monedei în care eşti plătit şi de puterea ei de cumpărare. Nimic nu ne asigură că leul va rezista la cotaţiile actuale după ce politicile proaste de astăzi îşi vor impune efectele asupra economiei.

Dintr-un unghi pragmatic măsura pare neu­tră pentru firme, cărora li se mai ia de pe umeri povara fondului de şomaj, altă aiureală. Este drept că acum fondul de şomaj este ex­cedentar, dar asta se datorează birocraţiei care blochează elanul multora, cuantumului mic al indemnizaţiei de şomaj şi, mai ales, pe­rioadei limitate în care românii pot primi aju­torul de şomaj, ceea de altfel creează şi iluzia cifrelor mici ale şomajului. Orice tentativă vii­toare de majorare a indemnizaţiilor de şomaj sau de extindere a perioadei în care se acor­dă se va izbi de lipsa de fonduri. Deocamdată, însă, guvernanţii pot înşfăca fondul şomaj pentru a-l risipi pe pensiile speciale.

Apare pericolul scăderii veniturilor în mediul privat. Multe companii pot respecta, iniţial, in­dicaţia de a majora salariile, dar le pot tăia fă­ră nicio problemă ulterior, e dreptul lor. Ast­fel, mulţi angajaţi ai sistemului privat s-ar pu­tea trezi cu mult mai puţini bani, dar cu o po­vară fiscală mai mare. Această manevră face parte din arsenalul de greşeli care spulberă avan­tajul competitiv al salariilor mai mici, fă­ră ca economia Ro­mâ­niei să-şi fi creat vreun al­tul, izvorât, de pil­dă, din strategii noi şi fi­nanţări masive în do­me­niul cercetării sau al edu­caţiei, din reducerea birocraţiei sau din apli­carea reformelor structurale amânate.