Merkel, victorie à la Pirus

Germania şi-a trăit şi ea duminică pro­priul cutremur politic. Nu chiar de mag­nitudinea celui din Franţa de la în­ce­putul verii, dar suficient cât să mute plăcile tectonice ale po­liticii germane. „Pi­lo­nul de rezistenţă“ An­ge­la Merkel a rămas în pi­cioare şi a ob­ţi­nut, aşa cum se anticipa de câ­teva luni, un al pa­tru­lea mandat de can­ce­lar. Dar pierderile au fost grele. Partidele main­stream (coaliţia con­ser­vatoare CDU-CSU şi so­cialiştii SPD) au obţinut cele mai proaste rezultate de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial încoace. Un vot antisistem ale cărui rezultate vor modela politica Germaniei de acum şi, prin urmare, şi pe cea a Europei.

Tot pentru prima dată de mai bine de şase decenii, ultranaţionaliştii (AfD, Alternativa pentru Germania) intră în parlament. Mai mult decât atât, intră triumfal, ca cel de-al treilea partid cla­sat, cu un scor pe care sondajele nu au reuşit să-l anticipeze: aproape 13%. Este enorm, în condiţiile în care socialiştii lui Martin Schulz au avut o felie de 20% din vot. O altă premieră este că peisajul politic din Bundestag va fi împărţit între atât de multe par­tide – şase. Asta face ca formarea unei coaliţii de guvernare să fie mai di­ficilă ca niciodată. În ciuda frag­mentării, op­ţiunile sunt puţine şi vin cu costuri mari. So­cialiştii au anunţat aproape la minut după rezultate că vor trece în opoziţie şi că exclud o no­uă coaliţie stânga-dreap­ta cu Merkel.

Martin Schulz, liderul socialiştilor germani, este marele perdant al alegerilor.

Tot în opoziţie va fi în­să şi AfD, care a decis să joace singur cartea obţinută la vot şi „să re­­dea Germania ger­manilor“. Odată intrat în Bundestag, AfD se va da peste cap ca să fa­că o viaţă cât mai grea noului cabinet Mer­kel. AfD a ur­cat pe valul populist şi anti­imi­gra­ţionist care tot câştigă teren în Eu­ro­pa din 2015, prin pro­misiunile că va închide graniţele pen­tru refugiaţi, că va limita drastic rolul Islamului în Germania şi că va lupta ca ţara să pă­răsească eurozona. Cele 13% luate în vo­tul federal vin cam toate de la ale­gători nemulţumiţi de politica privind imigraţia: milioane de nemţi nu au iertat-o pe Merkel pen­tru politica uşi­lor deschise din 2015, chiar dacă de atunci au existat o mulţime de schim­bări de poziţie. Cu alte cuvinte, aces­te alegeri au fost despre imigraţie, şi nu despre eco­no­mie (PIB-ul german continuă să creas­că şi şomajul să sca­dă). Şi este exact capitolul care se va schimba radical în viitorul apropiat. În reacţia de du­pă rezultate, Angela Merkel a ac­ceptat duşul rece şi a pro­mis că-şi va modela paşii în materie de imigraţie ţinând cont de aceste ne­mulţumiri.

Alegerile de după alegeri                      

Cu cine va guverna Merkel, conform ma­tematicii rezultatelor? Până la ur­mă, de vreme ce social-democraţii s-au scos singuri din joc, iar o guvernare cu dreapta extremă (AfD) ori stânga extremă (Die Linke) sunt excluse, cea mai probabilă pentru a avea o ma­jo­ritate rămâne aşa-numita „coaliţie Ja­maica“ (negru, galben, verde, res­pec­tiv conservatorii cu liberalii – FDP – şi Verzii).

Fiecare dintre cele două partide vine cu propriile pretenţii, linii roşii şi promisiuni electorale pe care le vrea aplicate. Verzii îşi doresc graniţe des­chise, o industrie şi un sector ener­getic prietenoase cu mediul, beneficii sociale mai consistente. Liberalii din FDP vin cu condiţii diametral opuse: reguli draconice pentru imigraţie şi integrarea imigranţilor (plus de­por­ta­rea imediată a celor cărora le e re­fuzat dreptul de azil), reguli mai puţine şi mai flexibile pentru piaţa muncii şi obiective „realiste“ de po­litică externă, inclusiv o politică mai prietenoasă faţă de Rusia (liderul FDP declara recent că ar fi dispus să ac­cepte anexarea Crimeei „de vreme ce securitatea şi bunăstarea Europei depind de relaţiile cu Rusia“). Li­be­ra­lii doresc şi să schimbe tratatele UE în aşa fel încât statele membre să poată ieşi din eurozonă fără a-şi pier­de totuşi statutul de membru UE (un fel de Grexit). În egală măsură, refuză să accepte ideea unui buget comun pentru zona euro. Mulţi o acuză încă pe Merkel şi pe conservatorii ei că au sugrumat vocea liberală cât aceştia au făcut parte din Guvernul Merkel 2 şi că, din această cauză, FDP nu a mai trecut pragul electoral în 2013. De da­ta asta, spun liberalii, noul cabinet va ţine cont de politicile FDP sau nu vor intra la guvernare.

Condiţii greu de acceptat şi pentru conservatori, şi pentru partenerii UE. Nu mai vorbim de faptul că sunt ri­va­lităţi mari şi vorbe dure deja schim­bate între cele două formaţiuni („FDP e un antipartid: sunt împotriva pro­tecţiei mediului, împotriva imi­gra­ţiei şi a beneficiilor sociale şi contra solidarităţii în Europa“, acuzau recent liderii Verzilor).

Noul-vechi cancelar va trebui, aşa­dar, să facă o echilibristică fină între cele două partide şi propria for­ma­ţiune. Merkel e deja trecută prin ne­numărate crize şi se poate spune că UE respiră uşurată cu ea în funcţia de cancelar şi cu fostul şef al PE, Martin Schulz, în rolul de lider al opoziţiei. Dar rămân aceste câteva necunoscute pe tabla germană care pot afecta de­ci­siv multe ecuaţii europene. Cel puţin o perioadă, până se negociază clar com­ponenţa şi direcţiile noii guver­nări, Europa nu va şti cum îi va arăta vii­torul în materie de reformă a eu­ro­zonei, migraţie, politică a refugiaţilor şi azil, nici măcar în ce priveşte se­cu­ri­tatea şi apărarea. O relansare a Eu­ropei va exista cu siguranţă. Dar în detrimentul sau în favoarea cui?