De același autor
Imaginile din Catalonia transmise de televiziunile internaţionale au fost puternice: poliţia spaniolă înarmată până în dinţi lovind în plin femei, bruscând votanţi care îi stăteau în faţă înarmaţi doar cu garoafe roşii, intrând cu forţa în clădiri, smulgând urne şi buletine de vot. Gloanţe de cauciuc, o ploaie de lovituri de bastoane, geamuri sparte. Pe străzi, oameni revoltaţi care vorbeau de Revoluţia Franceză, de mişcările pentru abolirea sclaviei în SUA sau pentru acordarea dreptului de vot femeilor şi de faptul că toate au presupus încălcarea legilor. Un amănunt important: poliţia locală a pactizat cu adepţii referendumului. Deşi avea instrucţiuni clare să intervină, nu a făcut-o. Din cele 2.300 de secţii de vot, 319 au fost închise cu forţa şi peste 800 de oameni au fost răniţi în ciocnirile cu Guardia Civil (forţele trimise de Madrid).
Ce a văzut, aşadar, o lume întreagă pe ecrane şi ce va rămâne în memorie este că poliţia spaniolă a împiedicat prin violenţă exerciţiul democratic de bază: votul. Cât de legal era de fapt acest vot, cât de legitim rezultatul lui contează deja mult prea puţin a doua zi după ce războiul imaginii a fost pierdut de Madrid în favoarea Barcelonei. Centrul luase deja nenumărate măsuri înainte de vot: arestarea a zeci de oficiali catalani, confiscarea buletinelor de vot şi a bugetului catalan, ameninţări, declararea referendumului drept neconstituţional. Intervenţia în forţă nu era în niciun fel necesară.
Imediat după vot, deşi totul era încă extrem de neclar (atât rezultatele, cât şi urmările votului), fiecare dintre părţi a reclamat victoria şi s-a victimizat în faţa camerelor TV. Guvernul central spaniol a acuzat guvernul catalan separatist că a fost iresponsabil încurajându-şi alegătorii să încalce legea spaniolă şi a proclamat că a reuşit să împiedice referendumul. Pe cealaltă parte, guvernul catalan susţine că votul s-a desfăşurat în trei sferturi dintre secţiile de votare, deci e valabil, şi acuză guvernul central de folosire nejustificată şi iresponsabilă a forţei pentru a opri alegători paşnici.
Până la un punct, se poate spune că ambele părţi au câştigat, pentru că ambele tabere căutau confruntarea: guvernul secesionist pentru a întoarce şi mai mulţi catalani contra Madridului şi a-şi consolida puterea, dar şi dosarul vechi de sute de ani al independenţei catalane, în timp ce Madridul trebuia să demonstreze că îşi poate controla propriul teritoriu. Şi, totuşi, toţi spaniolii au avut de pierdut pe termen lung: calea dialogului politic a fost închisă tot timpul.
Probabil aşa va şi rămâne în viitorul apropiat. Potrivit autorităţilor catalane (pentru că, din punctul de vedere al Madridului, nici nu a avut loc un vot), 90% din cei 40% de catalani care au reuşit să voteze au bifat pe buletin căsuţa independenţei. Legal, apele sunt tulburi. Referendumul nu doar că intră în contradicţie cu Constituţia Spaniei, care statuează indivizibilitatea ţării, dar felul în care s-a desfăşurat ridică nenumărate probleme referitor la legitimitatea sa. În primul rând, pentru că autorităţile catalane au decis încă dinainte că nu contează dacă se atinge sau nu o prezenţă de 50%+1. Apoi, pentru că organizatorii s-au bazat pe buletine făcute la tipografii private şi au schimbat regulile jocului chiar în ziua votului, cerându-le oamenilor care nu reuşesc să-şi exprime opţiunea la o secţie de vot blocată de poliţia spaniolă să se ducă spre oricare altă secţie de vot rămasă deschisă. Mai mult, le-au permis să facă asta fără să fie înregistraţi la respectiva secţie. O uriaşă zonă gri, acum legitimată şi mult mai uşor de apărat în contextul intervenţiei brutale.
În mod normal, aşa cum arătau sondajele, mai puţin de jumătate din catalani ar fi sprijinit ideea de independenţă. În mod normal, 80% dintre ei voiau doar să ştie că încă au acest drept: să se exprime democratic. În mod normal, prezenţa la vot era posibil să nu depăşească 40% (la fel cum s-a întâmplat acum trei ani), lipsind plebiscitul de o legitimitate reală. Însă ameninţările şi intervenţia în forţă a centrului i-a împins pe catalani să considere că în joc e mai mult decât un vis de independenţă şi că de acum trebuie să facă front comun contra „dictaturii“. Madridul s-a transformat peste noapte în duşmanul de moarte şi pentru cei care aveau o poziţie mai echilibrată.
În condiţiile în care, acum doi ani, într-un context paşnic, au venit 37% din catalani să voteze, iar acum, sub ameninţările şi acţiunile în forţă ale poliţiei trimise de centru, au venit chiar mai mulţi - 42,3% -, semnalul de sfidare la adresa autorităţii e clar. Barcelona promite că, în decurs de câteva zile, va proclama independenţa Cataloniei. Şi, de acum, e mult mai greu să dea înapoi, chiar dacă ar fi intenţionat să facă exerciţiul referendumului doar pentru a obţine autonomie sporită. Acţiunea în forţă obligă practic guvernul secesionist să declare independenţa promisă, pentru a ieşi dintr-o ţară care îi tratează cu violenţă. Prin intervenţia în forţă, Guvernul Rajoy nu doar că a radicalizat poziţiile catalanilor, dar a părut şi desprins de realitate când a apărat „profesionalismul poliţiei“, în timp ce o lume întreagă se uita la imaginile pline de brutalitate transmise de televiziunile internaționale. În cele din urmă, Spania a picat cel mai important test al democraţiei după căderea dictaturii lui Franco.
